Ultimele stagiuni au adus, la Opera Naţională Bucureşti, cîteva premiere care, în mare parte, au stat sub semnul noutăţii, propunînd titluri care apăreau, astfel, pentru prima oară pe afişul teatrului – Manon Lescaut de Puccini, Simon Boccanegra, Macbeth de Verdi –, ceea ce, evident, este lăudabil. S-a readus, apoi, în repertoriu, după 15 ani, o operă îndrăgită de public – Boema de Puccini –, iar în sfera coregrafică, pe lîngă controversata producţie Lacul lebedelor de Ceaikovski, s-a montat recent baletul Albă ca Zăpada de Cornel Trăilescu, ceea ce din nou se cuvine apreciat, pentru că lucrarea s-a numărat, încă de la premiera absolută din 1986, printre cele mai reuşite creaţii destinate copiilor, confirmînd, acum, că rezistă timpului, chiar şi într-o viziune coregrafică mai „cuminte“. Astfel s-a prezentat, după multă vreme, şi o partitură românească, aspect salutar care s-a dorit însă „împlinit“ prin programarea unor opere într-un act scrise cîndva de Nicolae Bretan (1924, respectiv 1939, pe librete proprii), prezentate pentru prima oară publicului bucureştean care, ascultînd muzica simplă (în care melodiile vocale, repetînd uneori la nesfîrşit o unică formulă, sînt amalgamate printre marşuri de tip paşoptist şi secvenţe cu ecouri din opera italiană), a încercat să înţeleagă „mobilul“ acestei opţiuni. Poate o anume nostalgie clujeană a unora, poate persuasiunea fiicei lui Bretan care, stabilită în SUA, se străduieşte de o viaţă să promoveze scrierile tatălui său, au determinat alegerea celor două opere ce vor avea, probabil, o viaţă scurtă pe scena ONB. A fost însă un prilej de revenire a apreciatei scenografe Hristofenia Cazacu, după decenii, la teatrul unde, în timp, a realizat producţii unanim elogiate, inclusiv Horia de (acelaşi) Bretan (pe 30 iunie 1980); pornind de la faptul că ambele lucrări au subiecte raportate la vremuri vechi şi la simbolul legen