Anul 1996, an electoral, a fost unul de relativa prosperitate. Putina lume isi aminteste asta, pentru ca a trecut ceva vreme, pentru ca prosperitatea a fost relativa, si pentru ca a durat putin. Dar e o realitate. Inflatia s-a temperat, refrenul “nu sunt bani” a fost dat usor la o parte, si brusc guvernul a gasit chiar fonduri sa cadoriseasca pensionari, elevi sau studenti. Cum a fost posibil? Nu, dl Vacaroiu nu gasise piatra filozofala sau ceva asemanator. Din contra s-ar putea spune, gasise modalitatea clasica de saracire: sa cheltui mai mult decat iti poti permite. Cum a reusit sa faca asta atata timp? Imprumutandu-se, in conditii extrem de proaste – din nou, un gest pe care nu trebuie nici pe departe sa fii un “Hagi al finantelor” ca sa-ti dai seama ca e iresponsabil si ruinator. Doar ca scadenta acestor masuri a venit dupa alegeri si schimbarea de putere. Guvernul urmator a fost practic obligat sa ia masuri drastice si impopulare sau sa asiste pur si simplu neputincios la degradarea situatiei economice: la patru luni dupa alegeri leul isi pierduse jumatate din valoare (spre comparatie, ganditi-va ce ar insemna daca in primavara un euro ar fi 7,5 lei).
Exact in aceeasi perioada, prin 1997, a aparut in dezbaterea publica si expresia “dezastruoasa mostenire”, cu semnificatia ei ironica — daca nu ma insel, din partea presei de partid pe post de replica la acuzatiile aduse de guvern. Usor, usor, a fost adoptata pe larg si expresia si interpretarea ei. Guvernele anterioare au ajuns cumva imune la critici; nu e frumos sa spui lucruri urate de cei trecuti in opozitie. Sigur, realitatea e realitate. Daca e sa discutam acum situatia din urma cu 12 ani, cred ca putina lume ar mai contesta faptul ca dificultatile economice din prima perioada a guvernarii CDR au fost consecinta directa si nemijlocita a deciziilor anterioare luate de guvernul PDSR, si ca ironia la
