Succesul e un lucru misterios, o poate spune orice agent literar care a văzut la viaţa lui romane senzaţionale depăşite de producţii mult mai puţin ambiţioase, mai simple, mai senzaţionaliste. Carmen Balcells, una dintre cele mai importante agente din lume în acest moment, spunea într-un interviu recent, după o experienţă de 50 de ani în domeniu, că şi-ar dori să fi făcut vedete din scriitori. Ceea ce înseamnă că n-a reuşit, că scriitorii nu sînt totuşi vedetele vremii noastre. José Donoso, Misterioasa dispariţie a tinerei marchize de Loria, Traducere de Cornelia Rădulescu, Editura Trei, Colecţia „Eroscop“, Bucureşti, 2008, p. 144 Şi cu toate acestea, cine ar putea contesta notorietatea unui Llosa sau pe aceea a unui Marquez? Cine n-a auzit de Fuentes, de Cortazar sau de Borges? Dar cîţi ştiu că acolo, în măruntaiele literaturii sud-americane, de unde a apărut extraordinarul boom al realismului magic al anilor ’60, au mai existat alţi cîţiva scriitori, cel puţin la fel de buni? Cît de faimoşi sînt Cabrera Infante, Lezama Lima, Manuel Puig, Severo Sarduy, José Donoso? Sigur, cunoscătorii, hispaniştii, pasionaţii de literatură de limbă spaniolă îi cunosc. Puţini sînt traduşi în română, dar unii sînt în curs de traducere. Şi totuşi, rămîne melancolica întrebare: ce a făcut din Marquez un star, iar din Donoso, un autor pentru iniţiaţi? José Donoso e un scriitor de o fineţe remarcabilă, de o subtilitate psihologică ce o întrece deseori pe cea a columbianului, e autorul unui roman amplu (Coronación, 1962), care a pus bazele realismului magic, înainte de Un veac de singurătate (1967), de Şotron (1963) sau de Oraşul şi cîinii (1963). Apoi, în 1970, a publicat o altă carte-cult, El obsceno pájaro de la noche (Obscena pasăre a nopţii), o carte intens elaborată, din vise, povestiri disparate, amintiri notate de-a lungul a zeci de ani şi topite apoi într-un roman de o st