Exaltati, cu fete dilatate de satisfactie, ca niste oameni care tocmai castigasera o mostenire uriasa, oficialii romani au defilat cu decizia de la Haga, ca o echipa de fotbal care a cucerit supercupa. Festivismul politic a fost completat de aventurierii patrioti care fie plimbau tricolorul pe Marea Neagra in cautarea noii granite maritime dintre Romania si Ucraina, fie incercau sa ne convinga ca noile resurse alocate prin procesul de la Haga ne vor ajuta sa devenim independenti din punct de vedere energetic. Euroatlantistii de ocazie se laudau ca spatiul UE si NATO s-a largit datorita Romaniei care a reusit sa impinga frontierele Occidentului si mai departe in Marea Neagra, in vreme ce toata lumea constata cu o nemasurata satisfactie "marele succes al diplomatiei romanesti". Nici pentru liderii politici, nici pentru reprezentantii Ministerului de Externe, rezultatul Tribunalului Natiunilor Unite nu parea un verdict juridic, ci mai degraba o partida de poker castigata datorita abilitatilor jucatorilor.

Diplomatii si-au jucat insa propria partida pana la finele anului 2004, cand, in lipsa unor rezultate concrete ale echipelor de negociere, Adrian Nastase s-a decis sa apeleze la judecatorii de la Haga. Decizia Curtii Internationale de Justitie recunoaste drepturile suverane ale Romaniei pe 9.700 kilometri patrati, adica aproape 80 la suta din zona de 12 mii de kilometri patrati disputata cu Ucraina. Altfel spus, hotararea de la Haga este similara cu ceea ce Romania si URSS negociasera pana in 1987.

Ramane deschisa intrebarea de ce Ministerul de Externe nu a reusit in perioada postdecembrista sa obtina in tratativele cu Ucraina macar ceea ce reusisera inainte de 1989 diplomatii romani in discutiile cu omologii lor de la Moscova, in conditiile de vasalitate impuse de URSS surorilor sale socialiste. Acum 61 de ani, premierul roman Petru Groza preda