Experienţa artistică a ultimilor ani este, de cele mai multe ori, bulversantă. De la începutul secolului al XX-lea, arta a provocat, a scos privitorul din exerciţiul obişnuit al atitudinii contemplative. Chiar dacă în spate se află peste o sută de ani de asemenea experienţe, ne-am obişnuit să considerăm opera de artă doar un stimulent emoţional, deconectant, în care să găsim refugiu pentru clipele de relaxare. În ultimele decenii, fenomenul artistic a devenit reversibil şi nu doar gestul artistului este cel care incită privitorul, ci realitatea este cea care provoacă cel mai adesea artistul. Îl determină să iasă din condiţia romantică a „turnului de fildeş“, în care nu îşi asuma un rol de jucător în plan social, politic sau chiar economic. Perioada postbelică, mai ales, a impus şi în plan cultural o reacţie adecvată cerinţelor ei. Rezultatul, acum, la început de mileniu trei, este încă surprinzător pentru privitor. În ceea ce vede în muzee şi în săli de expoziţii el găseşte tot mai puţine repere comune cu o tradiţie prin care era obişnuit să definească obiectul artistic. În creaţia tinerilor artişti, întîlnim imagini ale lumii în care trăiesc, decupaje din realitatea imediată, prezenţa obiectului banal. Artistul contemporan este „purtătorul de drapel“ al lumii în care trăim, căreia îi recunoaştem multe avantaje, venite cel mai adesea prin intermediul tehnologiilor înalte, ce oferă un confort existenţial, dar, în acelaşi timp, solicită adaptabilitatea rapidă pentru o lume nouă căreia mulţi dintre noi nu sîntem pregătiţi să-i facem faţă. Aşa se nasc conflictul, nostalgia, tendinţa de a nu recunoaşte că ceva esenţial s-a schimbat, că şi arta, la rîndul ei, trebuie să fie imaginea acestor lucruri. Este o epocă ce şi-a făcut, cel puţin în plan teoretic, din „democratizare“ un ideal, aşadar, şi în plan cultural trebuie să găsim aceste răspunsuri. Atitudinea, angajam