Diana Gheorghiu lucrează la BCR Bucureşti, sucursala Unirea.
E ursuză, vorbeşte răstit şi-i priveşte acru pe străinii care cutează să-i pună întrebări. Bănuieşte în spatele oricărei vorbe a clientului o capcană sau măcar o glumă proastă. De aceea, preferă abordarea rapidă: ridicatul din umeri, refuzul brutal, tăiatul macaroanei. Rezolvarea problemelor pe care le au solicitanţii nu i se pare prioritară şi nu prezintă interes. Amână, se declară în afara cauzei, se încruntă şi se uită urât.
George Sâmbotin lucrează tot la BCR Bucureşti, sucursala Unirea, la trei birouri în spatele Dianei Gheorghiu. E calm şi îndatoritor, însă are un cusur: te pune pe drumuri. Îţi fixează termene fanteziste şi te face să pierzi vremea. Nu în ultimul rând, lipseşte de la serviciu, deşi te asigurase că se va ocupa direct şi personal de problemă. Aţi făcut cunoştinţă cu angajaţii, dar peisajul nu e complet. Lipsesc floricelele retorice, brizbizurile declarative, mieroşeniile de protocol în spatele cărora firmele îşi ascund nepăsarea şi dispreţul.
Dacă deschizi site-ul BCR-ului, simţi nevoia să te emoţionezi. Ai impresia că n-ai nimerit într-o instituţie bancară, ci într-o rezervaţie de nuferi survolată de albatroşi. Totul e pur, diafan, la limita seraficului. Poemul în proză bancară nu lasă nefolosit nici unul dintre cuvintele obligatorii ale genului: credibilitate, respect pentru client, eficienţă etc. Epopeile antice şi gestele medievale şi-au găsit un concurent în câmpul literaturii: declaraţia de intenţie a BCR. Ghilgameş şi Roland nu întreţin cu Enkidu şi Olivier raporturi mai bune decât cele tricotate de furnizor pentru clienţi. Iată un exemplu: „BCR e un mediu caracterizat de principii de respect, cinste, seriozitate, credibilitate şi încredere. Ea îşi propune să dezvolte şi să susţină o forţă de muncă talentată, novatoare, angajată şi dedicată“.
