Podul Strîmb Într-o seară de aprilie, eu şi cu vărul meu stăteam răsturnaţi în fotolii, la mine acasă, şi ţineam cîte-un pahar de whisky în mînă. Soţia lui i se aşezase pe un genunchi, dar nu stătea aşa, cu drag, ci părea a sta acolo pentru că e un loc dat, pentru că se cuvine să stea acolo, deşi pe cuvîntul meu că mai erau scaune în casă. Vreo cinci libere, adică cele patru pe care stătuserăm pînă cu vreo zece minute în urmă noi trei şi soţia mea, ţinîndu-l pe genunchi pe băiatul nostru, şi unul în faţa computerului. Plus unul care nu-şi găsise rostul la masă în seara aceea, dar care oricum nu era inutil. Pe el stătea acum sticla de J&B din care ne turnaserăm tustrei în pahare. Şi lîngă sticlă mai era şi un bol cu gheaţă. Dar ea, soţia vărului meu, a stat acolo pe genunchiul lui vreo două sau trei minute. Apoi s-a ridicat brusc, a dat larg din mîini şi a spus: – Băi, da’ tu nişte muzică n-ai? De fiecare dată cînd ne vizitau ajungeam şi la momentul ăsta. Iar ea ştia foarte bine că am, căci altfel nu aş fi ţinut un computer în sufragerie. Şi, oricum, de fiecare dată făcea acelaşi lucru după întrebarea asta: se ducea spre computer, îl deschidea şi punea muzică. Aşa a făcut şi acum, lucrînd cu mouse-ul în timp ce ţinea, graţios, paharul de whisky în mîna stîngă, numai puţin îndoită şi depărtată de corp. Şi muzica a început să se audă, iar eu am ciocnit cu vărul meu şi i-am spus: – Noroc. Soţia lui s-a aşezat apoi pe unul dintre scaunele libere şi a început să ne privească. Iar după ce ne-a privit aşa, puţin, a zîmbit ironic. – Mari boşorogi mai sînteţi, a spus ea. Apoi şi-a pus cotul descoperit pe spătarul scaunului, a aşezat paharul pe masă şi, cu palma eliberată, a început să-şi mîngîie cotul, cumva gînditoare. După care m-a întrebat: – Oare nevastă-ta încă nu l-a adormit pe ăla micu’? Mă plictisesc de moarte cu voi. Am uitat să spun că soţia mea plecase, tocm