În ultimii ani de comunism, schiul, patinajul şi celelalte discipline ale iernii puteau fi considerate Cenuşăreasa sportului românesc, fiind ţinute în viaţă doar de entuziasmul câtorva oameni, pe care doar pasiunea îi făcea să treacă peste greutăţile legate de lipsa bazei materiale, a echipamentelor de concurs competitive şi de şansa de a face cu adevărat performanţă.
Emese Antal a deprins tainele patinajului în România, dar s-a consacrat în Austria ● Foto: Revista Sport
Patinajul viteză nu făcea excepţie de la regulă, pregătirile la acest sport fiind influenţate de capriciile naturii. În ţară nu existau decât câteva piste naturale, cea mai bună dintre acestea fiind la Miercurea Ciuc, unde se desfăşurau majoritatea competiţiilor. Sportivii se rugau să ţină frigul cât mai mult, pentru că altfel gheaţa se topea şi nu mai puteau să se antreneze. Amenajarea pistei se făcea cu mijloace tehnice rudimentare, gheaţa era de slabă calitate, de aceea majoritatea recordurilor naţionale se băteau în străinătate. Doar componenţii lotului naţional beneficiau de condiţii mai bune: stagii lungi de pregătire în străinătate, în Austria, Ungaria, Italia sau Germania, şi echipament performant. În plus, aveau şansa să participe la concursuri internaţionale, inclusiv la Campionatele Mondiale şi Europene. Ceilalţi erau nevoiţi să se mulţumească cu echipamente de calitate mai proastă, pe care le primeau de la federaţie sau de la cluburi, şi nici nu prea aveau şansa să meargă la concursuri peste graniţă. Lipsiţi de motivaţie, mulţi renunţau la sportul de performanţă, sau plecau din ţară.
În 1989, vremea a ţinut cu sportivii, astfel încât Campionatele Naţionale au avut loc conform calendarului, după ce, cu un an înainte, acestea fuseseră anulate din cauza căldurii. La toate categoriile de vârstă au fost aproximativ 70 de sportivi, revelaţia
