Cu un scenariu realizat după povestirea lui Scott Fitzgerald filmul lui David Fincher devine provocator nu doar prin story-ul insolit al scriitorului american cât prin încercarea de a răspunde provocărilor tehnice pe care le ridică rolul lui Benjamin Button. Povestirea lui Scott Fitzgerald ne oferă o parabolă a unei existenţe care inversează polii tradiţionali, copilăria şi bătrâneţea. Benjamin Button (Brad Pitt) se naşte bătrân într-o Americă lingându-şi liniştită rănile după primul război mondial şi întinereşte pas cu pas până la stadiul infantil unde moartea survine uşor, decolorând şi ultimele reziduri de memorie. Mama îi moare imediat după naştere, iar tatăl nu-şi poate accepta progenitura care îi apare monstruoasă, astfel că este încredinţat unei familii de culoare care-l va creşte cu toată dragostea şi în lipsa de stupefacţie a unei comunităţi tradiţionale tipice pentru micile orăşele americane din sud. De la început, parabola se strecoară în film pe urmele povestirii cu un bunic care construieşte un ceas ale cărui limbi se învârt în sens opus, ceas menit să recupereze timpul pierdut al celor căzuţi în război. Benjamin Button ilustrează această dorinţă aparent imposibilă a unei vieţi care se învârte în sensul opus acelor de ceasornic. Experienţa unică a timpului este aici pusă din nou în discuţie, cu o altă relativizare decât cea proustiană, a memoriei afective ce reconstruieşte randomizant un trecut filtrat, iluminat perceptiv. Experienţa este cea care dă măsura timpului lui Benjamin Button, - tatăl posedă o fabrică de nasturi - dar ea nu mai este asociată vârstei. În mod obişnuit, asociezi maturităţii şi mai ales senectuţii experienţa (de viaţă), şi pentru cea din urmă şi o anumită reflexivitate, care este una a retrospectivei şi a nostalgiei. Pentru Button viaţa începe într-un corp prezentând muiuficarea şi anchiloza tipice vârstei de 80 de ani, însă c