A aparut editia a II-a, revazuta si adaugita, a unei carti care spune totul, dar din care nu se intelege (aproape) nimic: CFR de Ioan Raducea (Iasi, Editura Junimea, 2008).

Autorul povesteste – in fraze lungi, interminabile – diverse calatorii cu trenul, incercand sa integreze in relatare si ceea ce produce gandirea lui asociativa, mereu efervescenta. Amintiri, idei fulgurante, referinte culturale, impresii de o clipa se succed torential si imprevizibil, intr-un text care pare sa aiba drept model romanul Ulise al lui James Joyce. Din nefericire, fluxul de cuvinte din CFR este de o prolixitate monotona, astfel incat cititorul ramane nerasplatit dupa ce face efortul descifrarii lui (operatie care, oricum, nu-i reuseste decat partial). Foarte rar apare cate o adiere de poezie in acest discurs obositor:

„Ora 7,30, in rapidul Suceava – Mangalia, la Roman am ajuns intarziat si a trebuit luat rapidul, pietris-fier-argila-cupru, de neinteles amestecul de materiale rascolite la calea ferata fata de verdele de vegetatie, in dreapta eu, in stanga eu, la mijloc peisajul pe cuprins, lanuri interioare mereu aceleasi, la comunicare ca sa ajungi recomunici."

De cele mai multe ori, autorul evoca situatii si intamplari semnificative, probabil, pentru el, dar irelevante pentru cei care nu au trait aceeasi experienta. Din cauza acestei ignorari a cititorului, Ioan Raducea se condamna la ceea ce s-ar putea numi un autism literar. Ni-l putem imagina plimbandu-se singur prin casa si monologand:

„...Eu, Virtualitatea Mea Nepretuita si Inchiriata cu Ora, am curs cum are banul, numai el plateste ce nu face si invers, in a saptea calatorie esti asa de lasat in pace ca iti trec cu vederea chiar daca le furi calatoria, trenul personal imi apartine si vor sa-mi dea si calatoria, sa aleg, ma dau mie, ma dau calatoriei? norocel plutitor asezat prin vis, de unde ges