Nu putem vorbi despre poezia lui Adam Puslojiš fără a ne opri asupra prezenţei d-sale fizice. E un uriaş bărbos, cu un nas proeminent şi ascuţit ca un pumnal, cu braţele imense, parcă tot timpul gata a îmbrăţişa sau a brusca pe cineva, cu gesturi largi, niţel smucite, cu o voce îngroşată, de-o duritate moale, ca şi cum ar face mereu un efort spre a nu deveni tunătoare. O combinaţie de ingenuitate frustă şi demonie emană din făptura bardului, amintindu-ni-l cumva pe Rasputin. Alcătuit din vădite contraste, Adam Puslojiš are darul de-a fixa atenţia, de-a domina o adunare printr-un discurs îmbelşugat, ca şi printr-o carismă a unui autoritarism de anacronică tăietură. Un autoportret îl descoperă într-o generoasă postură generic umană: "Cît despre mine / nu ştiu / mai mult decît despre altcineva // un om / şi atît - // doar un pămîntean / minunat de obişnuit / crescut cuminte / sub o stea răsăriteană // şi iată-mă cîntînd / iată-mă plîngînd" (Cîntul lui Adam). Venit pe lume în Serbia, pe valea Timocului, din părinţi valahi, Adam Puslojiš ţine de două etnii şi de două ţări pe care le leagă numitorul comun balcanic şi care, spre deosebire de raporturile nu totdeauna paşnice pe care le-au întreţinut cu alţi vecini, nu s-au războit niciodată între ele. A început prin a publica versuri în limba sîrbă, pentru a trece apoi la texte aşternute direct în româneşte. În locul habitualelor stări conflictuale dintre naţionalităţi, o mişcătoare umoare a concordiei, rimînd cu ceea ce se cheamă acum, cu o sintagmă politicianist-clişeizată, "integrare europeană". Pe un fundal istoric, bardul îşi transcrie relaţia morală cu ambele ţări dunărene: "Încă mai simt şi cutremurul / din anul... şi din anul... / şi mirosul sîngelui vărsat / a cincea oară în Balcani / într-un singur secol care / abia ieri a trecut... şi eu / intru! Intru - imediat!// Oaia de mine, disciplinată, / oul de pasăre