Cind la romani s-a pus problema libertatilor persoanei, la noi s-a pornit lupta cu Apocalipsa... Activismul social a ajuns un subiect caraghios de discutie. De la "lupta pentru pace", pusa in scena de propaganda comunista, pina la lupta pentru solduri din fata supermarketului am parcurs o cale lunga. Am obosit, pe rind, in toate: in lupta cu unii comunisti care voiau sa se intoarca; impotriva capitalistilor care urmareau sa ne cumpere tara ori cu minerii care planuiau sa faca ordine, impotriva securistilor care doresc sa ramina conspirati, cu maghiarii care fugeau cu Ardealul in spate, cu granitele care nu ne dadeau voie in UE, cu teribila coruptie care ne seaca buzunarele. Dupa ce toate s-au epuizat, o parte ne-am retras in carapacea personala, acolo unde sintem mai usor de ignorat, in timp ce alta parte nu a mai astepat finalul acestor lupte si a plecat spre tari mai civilizate. In ultima vreme, discutiile interminabile despre decesul societatii civile, rezumate in atitudini si pozitii comunicate protocolar prin mail, cu un sir de semnaturi la subsol, tradeaza o energie civica epuizata. Pentru ce ar mai iesi, de pilda, astazi, romanii in strada? Ce i-ar face sa se adune (in afara unor pomeni politice, moaste de sfinti si orice altceva decit salarii ori pensii) pe categorii sociale, profesionale si de virsta diferite? Ultimul "mare" protest (cautat abitir pe internet), care nu a fost legat de miscarile sindicale, in sprijinul CNSAS, a strins, in 2005, un lant viu de citeva sute de oameni in jurul Parlamentului. Daca Marian Vanghelie nu mobiliza angajatii de la Rebu, actiunea ar fi fost compromisa total. De atunci, societatea civila a intrat in faza petitionara. Din fata unui calculator, ONG-urile asteapta sa stringa adeziuni prin mail pe marginea unui proiect. Daca cineva ar organiza un protest spontan in fata Palatului de Justitie, in cel mai bun caz ar veni o mina