Destinatari: membrii Cenaclului Lovinescu
Dragi cenaclişti,
Ştiţi ce mă izbeşte pe mine când citesc, cu ochii mei de literată, Platon? Ghiciţi? Tocmai ceea ce pe doctoranzii şi doctorii Facultăţii de Filozofie ai cenaclului nostru îi preocupă cel mai puţin: trucurile narative. O să vedeţi că ele ascund o concluzie neaşteptată. Să-mi daţi voie să nu vă dezvălui surpriza de la început. Ştiu că unii profesori de la Facultatea de Filozofie strâmbă din nas când e vorba de intruziunea literaţilor în ograda lor, şi mă bucur că nu le sunt studentă. Ştiu, pe de altă parte, că la noi, la Litere, s-a pierdut mult din grundul filozofic de odinioară şi-mi pare nespus de rău. Dar cenaclul nostru, cu membri de la ambele facultăţi, a încercat mereu să reapropie, la fel ca în interbelic, cele două teritorii sau măcar să dărâme gardul cu ţepuşe dintre ele, ca să asigure libera circulaţie şi schimbul de "mărfuri". Platon e un bun prilej pentru asta.
O să discut aici partea narativă din trei dialoguri care au fost în topul de interes al publicului, dar nu (sau nu numai) în esenţa lor, ci în mare măsură prin discuţii vulgarizatoare. Vina este a subiectului: dragostea la primul, Banchetul, Atlantida la celelalte două, Timaios şi Critias. Desigur, distanţa dintre felul în care au intrat în "gura lumii" şi felul în care sunt expuse subiectele la Platon e cam aceeaşi cu distanţa dintre existenţa istorică a lui Vlad Ţepeş şi vampirul Dracula. "Turiştii" culturali dau năvală la subiectele tari, fără să se sinchisească de adevăr. Din Banchetul s-a reţinut numai povestea cu "jumătatea" - nici pe departe cea mai importantă din dialog, astfel că dragostea a devenit pentru tot omul "căutarea jumătăţii". Greu să mai scape cineva de acest clişeu, iar autorul de comedii Aristofan, cel care lansează povestea, a câştigat în faţa tuturor convivilor de la
