În concurenţă cu Mircea Cărtărescu, care a inclus în Orbitor amintiri dinainte de naştere, Mihail Gălăţanu evocă şi el momentul mitic al locuirii în uterul matern:

"Sunt nenăscutul care hălăduieşte/ prin văi opaline./ Prin alte bucovine pline/ de obcine şi daline. Debordând de lumine./ Gelatinoase./ Aud cum se pune măduva-n oase./ Aud, pe-ndelete, susurând izvoare melodioase. Măduvoase./ Cum se sleiesc efluvii supt albii de chitină./ Cum se irigă ţesuturile. Şi cum fluieră, încet, proteinele prin/ traiecte osoase. Prin tunele de cheratine. În oasele tale, cheruvime." (Prolog)

Citatul provine dintr-o carte de zile mari, Poeme amniotice, care îl prezintă pe Mihail Gălăţanu ca pe un poet inepuizabil, capabil să scrie de fiecare dată cu entuziasmul cu care şi-a scris primele poeme, în adolescenţă. El nu se repetă, nu ajunge la blazare, nu devine propriul lui epigon, aşa cum se întâmplă cu alţi autori, ci reinventează, ori de câte ori se aşează la masa de scris, poezia, cuprins de beatitudine. Este un poet îndrăgostit de poezie, cum mai sunt puţini azi.

Volumul Poeme amniotice atrage atenţia şi încântă tocmai prin această fervoare a scrisului practicată de un autor cu experienţă. Dornic să comunice adevăruri ultime, greu de suportat sau considerate blasfemii de oamenii obişnuiţi, el valorifică tehnici ale scrisului pe care le-a elaborat de-a lungul anilor sau pe care le-a învăţat de la alţi poeţi. Aruncă în joc, de fiecare dată, tot ceea ce ştie despre scris, ca şi cum ar fi ultimul său prilej de a se exprima. Deviza lui este "totul sau nimic". Şi de multe ori obţine "totul", tocmai pentru că nu-şi economiseşte mijloacele.

Poemul Prolog, din care am citat, este o capodoperă, fluidă şi metamorfotică, o sinteză de stiluri, o paradă de remake-uri şi inovaţii, vorbind despre ceea ce este fiinţa omenească înainte de a fi