S-a spus despre Urbancolia că ar reprezenta, între volumele lui Dan Sociu, cea mai flagrantă cacealma. Că, în promovarea ei, Pascal Bruckner - şi nu mai puţin Andrei Codrescu - joacă rolurile unor accidentale mâini moarte. Şi că, în sfârşit, cronicarii care i-au găsit merite, ar fi luat, aşa zicând, o plasă grozavă. Am întors pe toate părţile, între timp, ipotetica partidă, cu rezultat, din punctul meu de vedere, incert şi n-am reuşit să mă dumiresc de ce, numaidecât, ipocritul cartofor Sociu a câştigat-o în dauna atât de naivilor săi comentatori. Nefiind sensibil la metaforele inspirate de jocurile de cărţi - fie şi numai pentru că exploatează o omonimie destul de facilă - încerc să le înţeleg analogic, de fiecare dată, resorturile. Într-adevăr, Urbancolia îndeplinea toate condiţiile unui spectacol de iluzionism narativ. Existau acolo şi deconstrucţia imaginii publice a protagonistului, şi încăpăţânarea unui autor tânăr de a-şi lua scrisul de la început, şi o dimensionare calofilă a textului, şi, în fine, o retorică a exagerării care menţine civilizat, fără întrerupere, necesara distanţă analitică. (Un articol foarte inteligent despre această din urmă calitate a publicat de curând Radu Nedelcuţ în Noua literatură). Nici una însă nu se pretează, în absolut, unei valorizări negative. Mai mult, sunt, toate, noţiuni elementare de teorie literară care se pretează, dacă vrem neapărat, unei formalizări mai accentuate, dar nicidecum unei popularizări - plastice, e drept - pe înţelesul trişorilor. Masa tratativelor estetice, căci despre ea vorbim cu atâta vetustă insistenţă, nu e, totuşi, capitonată cu postav verde.

Oricum, din perspectiva unor asemenea capete de acuzare, Nevoi speciale devine imposibil de incriminat. Ceea ce atrage, în optica mea, un nou - şi serios de data aceasta - cap de acuzare. Dan Sociu pare, din nefericire, să-şi fi revizuit scrisul