După duminica orbului, în mai 1990, ieri duminica ologului. Zi de protest împotriva interzicerii, prin Curtea Constituţională, a deconspirării colaboratorilor Securităţii. Temperatură plăcută, soare superb. Cam 300 de participanţi, inclusiv ziariştii, inclusiv gură-cască. Majoritatea celor autentici, peste 7o de ani. Organizare de bâlci. Unde e naivitatea noastră fierbinte de acum 18 ani?
De fapt, indiferenţă, când nu ostilitate, explicabilă. Cei mai mulţi români nu au avut de-a face cu Securitatea, iar dintre ceilalţi mulţi au avut de-a face într-un fel pe care îl vor neştiut.
Prospectând prin dosare ca să ştiu ce o să mai am de computerizat pentru a pune ordine în hârtii, dau peste cartea care sună mat. Citesc câteva pagini şi îmi spun nu e rea, de ce n-aş publica-o ? Astăzi reiau lectura. Într-adevăr, nu sună mat. E mult mai grav. Sună trivial.
În fond, în cincinal eram un Monsieur Jourdain al spiritualismului New Age.
Nietzsche: "...omul superior şi inteligent atinge fatalmente, chiar înainte de a fi parcurs jumătate din viaţa sa, anumite puncte limită ale circumferinţei, unde rămâne interzis în faţa inexplicabilului" (I, 90). Am fost un om superior şi inteligent în pauzele dintre perioadele când m-am crezut un om superior şi inteligent.
Mult timp, am avut şi eu o mamă - care a fost tatăl meu.
Mă întreb dacă în ştiu că nu ştiu nu este, la Socrate, acel zăcământ dionisiac a cărui absenţă o deplânge Nietzsche cu atâta foc.
Mă duc să văd un Menzel, după Hrabal, relativ recent. Deloc rău, dar e în film o opulenţă care lipsea în altele, vechi, tot după Hrabal. Lipseşte farmecul pe care-l avea cinematograful socialist când i se permitea să fie bun. O sută de femei goale, acum, nu fac atâta erotism cât sânii întrevăzuţi şi buclele blonde ale unei neveste de măcelar, atunci.
