30 august 2008. Încă de când mă trezisem dimineaţa, mintea începuse să se umple de entuziasmul specific unei întâlniri cu Dinamo. Îşi făcea simţită prezenţa şi adrenalina deoarece meciul se juca în Bucureşti, iar eu veneam de la Buzău.

Ajuns în Capitală, am aflat că dinamoviştii voiau să ne ironizeze printr-un mesaj, iar noi nu puteam să nu speculăm momentul şi să nu le dăm replica.

În momentul în care prietenul la care stăteam a primit telefon că microbuzele, venite de la Craiova, au intrat pe autostradă, a început partea cu adevărat antrenantă. Trebuia să luăm metroul şi să mergem pe jos prin Bucureşti, înarmaţi cu un mesaj ce ieşea prea evident din ghiozdan. Telefonul era trecut pe vibraţii, imaginea cu sigla Ştiinţei de pe ecran era schimbată cu altă poză, iar fularele erau bine băgate pe sub haine, totul, pentru a atrage cât mai puţin atenţia într-o Capitală gata să te devoreze dacă eşti ieşit din peisaj.

Întâlnirea s-a dat la marginea oraşului, unde împreună cu mulţi alţi susţinători bucureşteni ai echipei din Bănie ne-am reunit cu cei veniţi de la Craiova.

Despre incidentele de atunci şi faptul că am fost restricţionaţi nu mai vreau să amintesc, deoarece le ştie toată lumea şi aş fi acuzat că iar semăn zâzania dezgropând trecutul, deşi acestea au fost inadmisibile.

În fine, văzând că nu ne putem duce la meci, am ales împreună cu prietenul meu să mergem separat şi să vedem partida. Nu s-a mai pus problema să mai luăm ceva prin care să ne indentificăm cu Ştiinţa. Am ajuns în „Groapă“ în minutul 20 şi, după o ceartă la casa de bilete, am reuşit să ne poziţionăm la tribuna a doua, lângă masa presei şi lângă ziariştii veniţi de la Craiova. În jurul nostru, o mare alb-roşie, plină de aprecieri colorate la adresa oltenilor. Noi, străini de ei doar în simţiri, deoarece în aparenţă am ales să nu ne manifestăm şi să evităm cu disperare să folosi