In 1999, Sam Mendes regiza unul dintre cele mai proaspete filme ale sfarsitului de mileniu, "American Beauty", o socanta dar si optimista disectie a nesigurantei, compromisurilor si alienarii din celebra suburbie americana. Zece ani mai tarziu, regizorul renunta la orice speranta si, intorcandu-se cateva zeci de ani in istorie, infatiseaza aceeasi suburbie inghetata intr-un ocean de frustrare.
Mendes isi distribuie sotia, pe Kate Winslet, si pe partenerul acesteia din "Titanic", Leonardo DiCaprio, intr-unul dintre cele mai luminoase (pe ecran) si sumbre (in inima) filme ale anului, din avantul romantic al blockbusterului regizat de James Cameron nemaisupravietuind nimic in afara de adancurile inghetate ale unei casnicii pe muchie de cutit.
Subiectul filmului este foarte simplu: sotii Wheeler se muta in linistita suburbie Revolutionary Road, intr-una dintre cele mai frumoase case de pe strazile strajuite de arbori mereu verzi. Dupa cativa ani cei doi au o fata si un baiat, el, Frank, are o plictisitoare slujba la un producator de tehnica de calcul, iar ea, April, vrea sa-si faca un nume intr-o trupa de actori amatori, vis ce se naruie din cauza lipsei de talent. Condamnata la o la fel de plictisitoare viata de casnica, lui April ii vine o idee, pe care Frank o imbratiseaza initial cu reticenta, dar apoi cu din ce in ce mai mult entuziasm: sotii Wheeler se vor muta la Paris, April va lucra ca secretara la o organizatie internationala, iar Frank va incerca sa-si dea seama ce are de gind sa faca in viata. Toate bune pana in momentul cand April ramane din nou insarcinata, iar Frank primeste un post mult mai bine platit in cadrul firmei sale.
Daca in "American Beauty" toata lumea avea (macar aparent) o sansa la redemptiune, nu acelasi lucru se intampla in "Revolutionary Road", unde Mendes se apleaca insistent si aproape maladiv asupra rabufnirilor celor
