De la un roman la altul, puţine lucruri se modifică - şi într-o măsură nesemnificativă - în lumea ficţională a lui Radu Aldulescu. Excepţia ar fi putut-o ilustra Proorocii Ierusalimului (2004), în a cărui ecuaţie apărea şi Occidentul putred, Parisul pedofililor consumatori de puberi răsăriteni. Dar schimbând pe acest interval meridianul geografic, autorul îşi păstrează formula structurantă şi caracterizantă: o succesiune de secvenţe suculente, dezvoltate şi montate cinematografic, cu apariţii episodice de personaje secundare intersectând traiectoria comună a picareştilor eroi centrali.

Curiozitatea neliniştită a acestora din urmă, dorinţa şi tendinţa de a-şi lua lumea-n cap intră în opoziţie cu fixarea lor inevitabilă, cu înşurubarea într-o condiţie socială joasă şi într-un mediu (sub)urban sufocant. Senzaţionalul unor întâmplări, bine exploatat de un prozator realist în cel mai puternic sens al termenului, distonează aşadar cu o aşteptare continuă şi searbădă. Cu cât faptele expuse sunt mai bizare ori mai zguduitoare (în registrul perversiunilor sau al dramelor umane), cu atât tonusul protagonistului şi al romanului său este mai scăzut. În pofida aparenţelor de vitalitate epică, realismul lui Radu Aldulescu nu e unul strident, ci şters, cenuşiu, în culori stinse. Ultimii ani ai ceauşismului se potrivesc perfect, ca un timp mort, îngheţat, acestei modalităţi figurative şi simbolice, abia "tulburată" de Revoluţia din 1989 şi de convulsiile ulterioare. Mai strânsă şi mai coerentă decât adaptarea la noile realităţi postrevoluţionare este, la autorul "nouăzecist", viziunea sa deja coagulată la începutul deceniului trecut. Lucrurile se schimbă, în jur, într-un ritm accelerat şi după o dinamică imprevizibilă; nu însă şi în romanele lui Radu Aldulescu, toate, intens-statice.

Mirii nemuririi îmi pare cu o clasă sub celelalte. Evident, în compar