Cel care a privit pentru prima oară cu insistenţă dinspre Portugalia spre Brazilia a fost un iezuit înzestrat cu talent literar covîrşitor, figură barocă de prim plan a Europei - Padre António Vieira. S-au împlinit de curînd 400 de ani de la naşterea celui numit de contemporani "Principe al oratorilor evanghelici", "Predicatorul incomparabil", "Maestrul luminat în litere divine şi umane", în fine, apoteotic şi sintetic, "Dom António cel Mare"; începînd cu primele ediţii din secolul al XVIII-lea ale Predicilor (Sermőes) sale, titlurile de mai sus figurau în mod natural pe copertă. După Camőes, el a ajuns în epocă scriitorul portughez cel mai încărcat de elogii; numai că (deosebire capitală!), elogiile l-au copleşit pe Vieira încă din timpul vieţii, nu doar după moarte, aşa cum s-a întîmplat cu autorul Lusiadei.

Care să fie sursa acestui encomion? A fost un mare orator, fără îndoială, Padre António Vieira, însă utilizarea extrem de inspirată a limbii portugheze n-ar fi fost poate suficientă pentru construirea unui asemenea renume: scriitorii retraşi în cabinetul lor de lucru au în general vocaţia de a fi repede uitaţi. Meritelor literatului trebuie să le mai adăugăm ceva.

Imensa operă a lui Vieira s-a clădit de-a lungul unei existenţe pasionante, cu suişuri şi coborîşuri, cu victorii şi înfrîngeri spectaculoase. Circulînd între Brazilia şi Europa, între locul unde era misionar şi locul unde se afla Curtea Regală portugheză, precum şi sediul central al puterii iezuite, Vieira şi-a compus şi o statură distinctă de cea a scriitorului, statura unui diplomat abil, a unui filozof şi teolog de primă mînă. Contactul lui, în Brazilia, cu indienii nativi pe care îi catehiza, cunoaşterea imensei lumi a Noului Continent i-au deschis oratorului orizonturi nebănuite. Spre deosebire de colegii săi care buchiseau de dimineaţa pînă seara, fără să iasă