Era iarnă. Împreună cu mama şi o colegă a ei cu soţul urma să mergem acasă la Tanti Lizica. Tanti Lizica era fochistă la întreprinderea la care lucrau ai mei. Asta scria pe cartea ei de muncă, dar adevărata Tanti Lizica nu era cunoscută de toată lumea. Ci doar de cei care meritau, care se ridicau la nivelul puterii să ţină un secret teribil.
Dacă aveai nevoie de câteva săpunuri Fa pentru asistentele de la spital, Tanti Lizica îţi aducea. Dacă voiai ness pentru doctoriţă, tot ea te servea. Putea fi văzută mergând liniştită pe holurile lungi cu o găleată jegoasă în care era o cârpă. Dar sub cârpă aşteptau plasarea confidenţială, după toate regulile conspirativităţii, bunătăţi care deschideau uşi, salvau vieţi sau doar satisfăceau mici vicii de cafegiu şi fumător. Kent, cafea naturală, ciocolată chinezească în două variante, cea mare cu fagure de miere şi cea mică, cu peştişori, bomboane de pom, deodorante.
Uşa biroului se deschidea şi Tanti Lizica intra cu capul plecat. Îşi făcea puţin de lucru pe lângă coşul de gunoi şi câteva priviri pe sub marginea trasă spre ochi a baticului spuneau esenţialul: marfa sosise. Mama se ridica de la maşina de perforat cartele în ritm stahanovist, aranja nişte cutii cu hârtie şi, absolut indiferentă, îşi lua cana de cafea şi ieşea pe hol. Tanti Lizica mai stătea puţin, întreba ceva fără importanţă, cineva mârâia un soi de răspuns şi se trecea la faza a doua a operaţiunii: plasarea obiectelor.
În umbra uşii de la toaletă, banii, neapărat potriviţi, erau trecuţi în mâna murdară a bişniţăresei. Apoi, cu un gest de Coperfield, Tanti Lizica făcea să apară comanda din găleata-joben. Deja mama ajunsese pe un loc fruntaş în întrecerea socialistă pentru câştigarea simpatiei Lizicăi şi avea parte de onoarea să intre în casa ei, pentru a ridica o comandă serioasă.
Garsoniera magică er
