Între marii clasici ai literaturii române, cel mai puţin "clasic" se dovedeşte Caragiale. Pentru adevăratul clasic, oamenii sînt mereu egali cu ei înşişi, iar artistul e şi el om... Opera lui se dezvoltă concentric, într-o suverană consecvenţă şi armonie. O pagină desprinsă de oriunde ne edifică fără dubiu asupra celui care a scris-o; e cu neputinţă să atingi un fir al pînzei fără a o face să vibreze în întregime. "Dacă soarta ar voi ca în noianul vremurilor viitoare întreaga operă poetică a lui Eminescu să se piardă, după cum lucrul s-a întîmplat cu atîtea opere ale Antichităţii, şi numai Luceafărul să se păstreze, strănepoţii noştri ar putea culege din ea imaginea esenţială a poetului." (T. Vianu, Poezia lui Eminescu, 1930) Să încercăm a supune aceluiaşi test literatura lui Caragiale. O catastrofă nucleară, să zicem, i-ar distruge toată opera, cruţînd numai două texte: O scrisoare pierdută şi O făclie de Paşte. Nu numai că supravieţuitorii dezastrului n-ar putea extrage din ele imaginea de ansamblu a scriitorului, dar nici măcar nu le-ar da prin minte că aparţin aceluiaşi autor!

"Multe şi de toate a-ncercat el în viaţa lui, ca să şi-o poată cîrpi de azi pe mîne. A făcut, fiindcă şi el era român, a făcut şi politică; a părăsit totdeauna opoziţia, din cauza nemărginitei şi injustei ei violenţe, în ajunul venirii ei la putere, şi s-a alipit totdeauna de guvern, care-n definitiv nu era aşa de vinovat, cu cîteva zile înainte de trecerea acestuia în opoziţie. Şi pe urmă iar aşa şi tot aşa." (Cănuţă, om sucit) Să citim aceste rînduri ca pe un autoportret al scriitorului ar fi desigur excesiv. Dar ceva din firea "neaşezată" a lui Caragiale se poate totuşi zări în ele. Şi ne gîndim nu atît la tribulaţiile omului, cît la acelea ale creatorului de ficţiuni. Ale celui care, de mai multe ori, şi-a îndreptat scrisul în direcţii neaşteptate, revenind în r