Exact în ziua în care începeau lucrările Conferinţei pentru dezarmare de la Geneva, pe 7 februarie 1989, „Scînteia” publica pe jumătate de pagină un text care sublinia necesitatea dezarmării. De altfel, de la începutul anului, numeroase articole având în centrul lor dezarmarea fuseseră publicate în oficiosul comunist. Ca de obicei, erau vizate toate componentele dezarmării: interzicerea şi eliminarea armelor nucleare, „ca principală ameninţare la adresa umanităţii”, interzicerea armelor chimice, reducerea „substanţială” a armelor şi forţelor convenţionale şi, se înţelege, reducerea cheltuielilor militare.
N-aveam cu ce
Ziaristul Romulus Căplescu, semnatarul articolului „Dezarmarea – un proces unitar, o cauză a tuturor popoarelor”, explică de ce anume era dezarmarea pe agenda lui Nicolae Ceauşescu, pe agenda României. Autorul inventariază astfel mai multe categorii de motive.
Primele erau cele economice: „România susţinea dezarmarea şi pentru că nu-şi putea permite sporirea cheltuielilor militare, aşa cum o cerea Tratatul de la Varşovia. Concret, dacă ar fi militat pentru înarmare, asta ne-ar fi privat de resurse şi fonduri uriaşe, mai ales în condiţiile în care existau deja atâtea privaţiuni ale populaţiei din pricina hotărârii nefaste a lui Ceauşescu de a returna datoria externă”.
De altfel, chiar în 1986 avusese loc un referendum pentru reducerea cheltuielilor militare, referendum care i-a iritat foarte mult pe ruşi: „Prin reducerea cheltuielilor militare, am dat mai puţini bani către Tratatul de la Varşovia, în condiţiile în care URSS se străduia să ţină piept Statelor Unite ale Americii în cursa înarmărilor nucleare. În plus, noi am obiectat şi împotriva unui comandament unic al Tratatului, nu am participat nici la manevrele comune, cu trupe, ale Tratatului, ceea ce iarăşi i-a indispus pe ruşi.”
@
