Florian Bichir: „Dacă exemplul STS ar fi urmat şi de alte instituţii, nu am mai vorbi despre interceptări ilegale în România“.
Lupta sau mai bine zis gherila care s-a dus în PSD pentru ocuparea scaunului de ministru de interne a scos la iveală o problemă serioasă care apare periodic: cine ne ascultă? Sau cine te poate asculta. Conform legislaţiei române, şase instituţii au dreptul să deţină şi să folosească „mijloace adecvate“, iar zece instituţii pot solicita şi obţine punerea sub supraveghere, interceptarea sau înregistrarea comunicaţiilor. Mai exact, DNA şi Direcţia de Investigare a Criminalităţii Organizate şi Terorismului pot achiziţiona şi folosi tehnică de interceptare, dar nu au astfel de echipamente. SRI are aparatură şi este instituţia care dă informaţii celor abilitaţi: MAp, SIE, SPP, MAI, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Public. STS doar organizează şi administrează reţelele de comunicaţii integrate destinate autorităţii statului, iar ca misiune are garantarea protecţiei şi confidenţialităţii comunicaţiilor.
Există însă structuri, precum DNA, Direcţia de Investigare a Criminalităţii Organizate şi Terorismului şi DGIPI (celebra UM 0962 sau „Doi ş’un sfert“) care au aparatură destinată interceptărilor ambientale, pentru realizarea de flagrante. În această zonă se află şi episodul „Remeş cu caltaboşii“ sau alte flagrante aduse sau nu la cunoştinţa publicului.
După declaraţiile lui Claudiu Săftoiu, a fost organizată o comisie parlamentară condusă de Cristian Diaconescu. Puţină lume şi-a aruncat atunci ochii asupra întregului raport. Iată un fragment: „Serviciului de Telecomunicaţii Speciale (STS) i s-au adresat solicitări de urmărire a traficului şi a conţinutului convorbirilor din reţelele speciale, cereri refuzate de STS“.
Acest fapt demonstrează două lucruri: nevoia unor grupuri de a strânge date despre z
