Ii ziceam toti Matulica, pentru ca venea de la tara si acolo nu avusese un nume.
Treaba ei era doar sa prinda soareci si sa mai toarca pe langa stapana, cand aceasta "torcea" cu adevarat, cu furca si fus. Acum insa, Matulica a devenit "aristocrata": e strigata Rozalba si locuieste intr-un apartament cu mobile stil, tablouri originale si biblioteci de intelectual. Inainte sa adoarma isi opreste visatoare privirea la "Doamna si licornul", un tablou reprodus intr-o tapiserie. Se apropie de ea, miroase fundalul, apoi nu-si ia ochii de la licorn; i se pare ca seamana putin cu ea! E indecisa in gesturi: l-ar admira, l-ar devora? Daca intr-o zi ii va ocupa locul ei de printesa? Gandul din urma e sa-l zgarie si asa si face. "Mama ei buna" o pedepseste usurel si-i interzice accesul la dusmanul de pe perete. Ea miorlaie, apoi isi gaseste alte placeri, mai pisicesti: se joaca cu soricei din catifea, ba chiar ii incolteste, suteaza o mingiuta pregatita anume pentru ea, loveste cu labuta clopoteii atarnati de piciorul unei masute, imprastie niste scoici dintr-un cosulet, desface un ghemulet... Cel mai mult ii place insa sa zgarie adanc o inima de catifea, ce atarna de un scaun, si sa intoarca cu spatele spre ea un cesulet de jucarie care atarna de alt scaun. Dupa toate astea se priveste cu multumire in oglinda de langa usa. In adevar, e admirabila: silueta bine intretinuta, cu spate elastic ca de acrobat, blanita alba, deasa si lucioasa, cu mici pete "cafe au lait", labute fine, cu gherute bine ascunse in pernitele ei rozii. Si e cocheta foc: proaspat samponata, fundita rosie, zgardita asortata cu ochii ei luciosi, verzi-smarald. La Feti Frumosi nici nu se gandeste, ii este suficienta propria-i frumusete. Frumoasa e si in pozele din album si in fotografia din rama argintata.
Rozalba, cum arata si numele, iubeste florile; marea ei pasiune sunt rozele albe, dar se
