SCRISOARE DIN ITALIA
Va scriu aceste randuri cu sinceritate si suferinta, pentru a le impartasi tinerilor romani care vor sa plece din tara adevarata fata a visului de emigrant. Eu insami fac parte din aceasta tagma dispretuita, sunt venita la munca in Italia si vad zilnic pe chipul conationalilor mei doar suferinta, doar durere, doar lacrimi si dor profund de tot ce inseamna acasa, tara pe care ai lasat-o in urma cu bucurii si necazuri, cu prieteni si rude dragi.
Nu ma feresc sa spun ca ii judec cu multa asprime pe toti acesti guvernanti care n-au vrut si n-au putut, in cei aproape douazeci de ani de la revolutie, sa faca nimic pentru poporul lor. S-au batut cu pumnul in piept ca i-au invins pe comunisti, dar in sufletul lor erau mult mai comunisti decat predecesorii lor din prima linie, dorind sa le ia doar locul si privilegiile.
Pentru ce s-au jertfit, in decembrie '89, acei tineri? Ce s-a intamplat cu visele lor? Oare asta au vrut, sa plece din tara, sa lucreze pentru straini? Nu doresc nimanui umilinta strainatatii, dispretul inclus in simbrie, desi femeile, mai ales romancele noastre, sunt harnice, miloase si bune, ii ingrijesc pe batranii din familiile unde sunt angajate ca pe propriii lor parinti, lasati departe, acasa, singuri si pustiiti.
Dar asta nu este tot. Si mai dureros este faptul ca atatea femei au parasit Romania, lasandu-si copiii fara sa-i vada cum cresc, fara sa le poata fi alaturi cand sunt bolnavi sau cand la scoala sunt premiati si n-au parinti care sa ii laude, sa ii stranga la pieptul lor. Aceste mame nefericite nu-i mai pot educa, i-au lasat in grija bunicilor sau a unor persoane straine, bunici care la randu-le ar avea nevoie de sprijinul fiicelor si fiilor ratacitori.
Ma simt asa de intristata cand ma gandesc ce tara frumoasa avem, ce nobila, ce bogata, si cum familiile pentru care lucram aici (persoane int
