* Misca-te, omule! Alearga! Nemiscarea e sora cu boala *
Prima depresie a dat peste mine cand abia implinisem 20 de ani. Sufeream din dragoste si mi se parea ca unica solutie ar fi o supradoza de somnifere. Din fericire, n-am inghitit destule si medicii au reusit sa ma salveze. Atunci, o internare de sase saptamani la psihiatrie mi-a fost de ajutor. Cativa ani mai tarziu, dupa nasterea celui de-al doilea copil, o fetita, am plans neintrerupt doua saptamani - probabil o depresie postnatala. Rau de tot a inceput sa-mi fie pe la 34 de ani, cand m-am despartit definitiv de sotul meu. Cu munca de functionara la asigurarile sociale ma descurcam, insa la sfarsitul programului, nu stiam cum sa ajung mai repede acasa, pur si simplu ma ascundeam in locuinta mea, ca un animal ranit intr-o vizuina. Asa am dus-o cativa ani. Am supravietuit, nu pot spune ca am trait cu adevarat. Apoi am fost transferata pe un post care ma obliga sa vin in contact cu publicul. Infiorator! Aproape zilnic eram apostrofata de oameni nervosi, care cereau ajutor social, ma simteam permanent suprasolicitata si lipsita de aparare. Era iadul pe pamant. M-am dus din nou la un psihiatru care mi-a ascultat cu rabdare toate problemele si mi-a dat trei luni de concediu medical.
La inceput, nu ieseam deloc din casa. Pe urma, intr-o dimineata, cred ca prin aprilie, am avut brusc dorinta sa alerg. Citisem intr-o revista ca alergatul iti ofera confort sufletesc. Sportul nu m-a pasionat niciodata, la scoala fusesem mereu "aia mica si dolofana", pe care nimeni n-o voia in echipa lui. De asta data, poate ca instinctul ma impingea sa evadez, sa fug de tot ce parea sa ma ameninte. M-am imbracat intr-un trening, mi-am pus baschetii, m-am dus in cel mai apropiat parc si am inceput sa alerg. Dupa doua minute, mi s-a taiat rasuflarea. La data aceea, aveam zece kilograme in plus. Am facut cativa pasi, ca sa
