SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Într-o zi am simţit nevoia să le telefonez unor necunoscuţi – nu spun cui, persoane importante! – ca să-mi exprim stima şi admiraţia. Nu aveam un motiv anume, dacă nu pun la socoteală nevoia de care pomeneam. Chiar şi bărbaţii din cale afară de reţinuţi simt uneori dorinţa de a-şi mărturisi foarte deschis simpatiile.
În ciuda unei voci dinăuntru, care-mi zicea "la ce bun?", am pus mâna pe telefon. Prima persoană, din lista altfel scurtă pe care mi-o întocmisem, era un mare intelectual. Îmi pregătisem o frază ca să înţeleagă omul clar despre ce era vorba. Nimic altceva decât consideraţie, respect deosebit şi bucuria de a mă socoti un discipol din popor al dumnealui. Marele intelectual m-a ascultat fără să mă întrerupă, m-a întrebat politicos dacă am terminat ce aveam de zis, după care m-a chestionat, pe un ton de catedră, ce doream de fapt. Tocmai v-am spus că nu vreau decât să vă urez sănătate şi mulţumire sufletească. Aha, a zis el, înţeleg că ai o fundaţie şi vrei o sponsorizare. Ei bine, drăguţă, sună-i mata pe bancheri, nu pe universitari!
A doua persoană era un lider politic despre care se ştia că e citit, pasionat de muzică şi un colecţionar avizat. Trebuia să mă sunaţi când eram la putere, mi-a scurtat el micul discurs omagial, acum, în opoziţie nu mai avem bani. Am îngăimat câteva cuvinte, cum că nu pentru bani l-am deranjat, dar liderul politic a închis telefonul cu un behăit. Poate că nu era behăit, ci un gen de râs creat recent de opoziţie, însă la telefon aşa se auzea.
Al treilea om, demn, în opinia mea, de a binemerita de la naţiune numai aplauze, era un fost disident şi erou al Revoluţiei. A fost extrem de amabil. Probabil că nu-l mai sunase nimeni de multă vreme. Ei, a conchis el, nu-i rău că-şi mai aminteşte lumea de noi. Dacă tot mi-aţi telefonat, să ştiţi că am
