N-a avut niciodată încredere în vrăjitoare şi n-a apelat la nici o binefăcătoare până a doua zi de Crăciun, când s-a urcat într-un taxi şi a tras la uşa „palatului“ Mercedesei. La 84 de ani, nu mai căuta nici fericirea conjugală, nici liniştea casei, ci îşi voia doar sănătatea înapoi. Era dispus să dea vreo mie de lei să scape de „argintul viu“, dar a lăsat, în final, alţi 2.400 să „scoată“ femeia răul din ei. Bătrânul de 84 de ani, cu părul alb şi cu mersul greoi, sprijinit în baston, zice că n-a crezut niciodată în vrăjitoare. „Da’ acum am îmbătrânit, dracu’, sunt pe ducă şi nu mai ştiam ce să fac. Am fost eu pe la spitale, mă cunosc toţi doctorii, dar tranzitului ăsta intestinal care s-a împotmolit nu-i dă nimeni de cap. Şi am zis să încerc şi aşa. N-am crezut în prostii din ăstea pân-acum“, începe să povestească Emil Urziceanu, după ce se-aşază pe fotoliu, sprijinind bastonul de marginea acestuia. Masa e plină de medicamente, de sticle cu ceai, ulei, unguente, reţete, hârtii. „Am fost şi deţinut politic, uite-aici, am decizia“ şi se-ntinde după un document bătut la maşina de scris: „gradul I de invaliditate“, obţinut după traume fizice şi psihice cauzate de violenţele fizice. „Am lucrat în construcţii peste tot prin ţară, şi la Câmpina, şi la Bucureşti, şi la Buzău“. Nu-şi găseşte locul. Se ridică să caute alte dovezi între actele înşirate pe un colţ de masă. Apoi se-ntoarce pe fotoliu. Stă singur, deşi e vecin cu una dintre fete, iar cealaltă vine şi-l ajută câteva ore pe zi. Îşi continuă povestea, supărat nu atât pe propria naivitate, cât pe credinţa înşelată. Uite şopârla, uite argintul viu! Pe vrăjitoare a sunat-o a doua zi de Crăciun. Îi găsise numărul în ziare şi îi trecuse prin cap mai demult să apeleze la ea. La telefon n-au stabilit decât unde să se ducă, n-au vorbit de tarife sau altceva. „Am luat patru milioane cu mine (400 de lei - n.r.), că am zis