Dupa Badenheim 1939, cronica unei deportari anuntate, care prezinta un festival al mortii, intr-o mica statiune termala austriaca, Aharon Appelfeld revine in atentia cititorilor romani cu un nou roman, tradus recent la editura Polirom. Este vorba despre Povestea unei vieti, o carte autobiografica, alcatuita din frinturi de memorie si meditatii, despre oameni care traiesc doar prin forta imaginatiei; povestea unei copilarii zbuciumate, petrecuta mai mult in ascunzatori, fugind de vinatorii de oameni, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial: „in timpul razboiului n-am fost eu insumi. Eram ca un mic animal, adapostit intr-o vizuina, mai bine zis in mai multe vizuini. Gindurile si sentimentele mele erau foarte limitate. Adevarat, uneori se ridica din mine o uimire indurerata - de ce si pentru ce am fost lasat singur? -, dar mirarea disparea in negura padurii si micul animal din mine revenea si ma adapostea din nou in blana sa". Dupa razboi au urmat lunile de uitare, petrecute la malul marii, in Italia si apoi in Iugoslavia: „in acea perioada, uitarea isi construia in noi subsoluri adinci si fortificate. Pe parcurs, le-am adus in Palestina. Cind am ajuns in tara, uitarea era deja zidita in sufletul nostru". Cartea lui Aharon Appelfeld aminteste si de romanul Intoarcerea acasa, de Bernhard Schlink. Nu este o poveste de viata ordonata, spune si autorul in inceputul cartii, nu este o „finalizare", ci o incercare disperata de a readuce in prezent un trecut dureros. Luate impreuna, aceste fragmente de viata (amintirea casei, parintii, Carpatii, bunicii etc.) alcatuiesc un tot unitar. Ele sint marturiile unei „lupte", in sensul kafkian pe care il da Appelfeld acestui termen. Amintirile pornesc, la fel ca in Cautarea timpului pierdut, de la un obiect sau de la un nume. Adesea, punctul de plecare e un cuvint: erdbeeren, care in germana inseamna „capsuni": „Primavara. Mama sta