Ma uitam la Liviu Dragnea, in momentul in care a anuntat ca demisioneaza din functia de ministru de Interne. O spunea asa, afectat, ca si cum era constient ca nimic nu va mai fi de-acum incolo la fel pe acest pamant. Analistii, colegii pesedisti ai lui Dragnea sau simplii chibiti din fata micilor ecrane au simtit brusc nevoia sa fie alaturi de demisionarul Dragnea, sa il aplaude pentru gestul sau. Deodata, Dragnea a devenit un simpatic, un personaj integru, cu coloana vertebrala, care nu s-a bucurat la borcanul cu miere al guvernarii.
Asadar, un nene care nu a stat decat 13 zile in fruntea ministerului de Interne devine personajul zilei, omul de care avea nevoie Romania. Gestul sau de a demisiona este privit ca un act de curaj, incarcat de verticalitate. In mai putin de o ora, Dragnea devine erou national. "Domn'e, si-a dat demisia de onoare, a renuntat la functie si la bani, pentru ca nu a fost lasat sa faca treaba! Cati ministri ar fi acceptat sa-si dea demisia?", se intreaba bizonii cu televizor in sufragerie, convinsi ca il au in fata pe Toma Neprihanitu.
Un simplu gest de renuntare este, iata, apreciat de natiune, iar autorul - felicitat pentru ca si-a bagat picioarele in el de job. Mergand pe aceeasi linie, ar fi cazul ca aia care raman pe baricade, care raman sa-si bata capul cu toate nenorocirile, sa fie stigmatizati, luati cu huo si pocniti cu pietre in moalele capului. Gestul lui Dragnea nu a avut incarcatura emotionala, nu a impresionat prin nimic. In ce fel se sacrifica un nene care renunta la fotoliul de ministru, sanchi, pentru ca nu i s-au alocat destui bani, ca sa poata trafica mai bine banii din Teleorman, acolo unde a fost ales ca presedinte CJ? Nu este vorba doar despre Liviu Dragnea, caci, cum ziceam, demisia lui nu are nimic spectaculos. S-ar putea ca pe viitor sa auzim si de altii care isi dau demisia, auzi la ei
