ILUSTRAŢIUNEA ROMĂNĂ, 18 FEBRUARIE 1938.
Eultima redută a graţiei, a tinereţii şi a unei arte nobile, astăzi aproape uitată. Acolo, în studioul cu ferestre largi, cari dau spre strada animată de mişcare, de vehicule, de strigăte, se oficiază parcă riturile unei iniţieri sacre, în arta cea mai veche a lumii.
Cea care păstrează focul acestui rit sacru e d-na Vera Karali, una din cele mai talentate dansatoare ale acestui început de secol. Fosta primă balerină la Opera din Petrograd, d-na Karali a fost silită de regimul bolşevic să părăsească scena Operei imperiale, pentru a poposi, după mai multe peregrinări, pe malurile dulcei Dâmboviţe.
De curând, d-sa a fost numită conducătoarea şcoalei de balet a Operei.
Şoriceii – cum sunt numite micile balerine în Franţa – se bucură şi la noi de o faimă timpurie. De altfel, majoritatea aparţin celor mai bune familii din Capitală, cari înţeleg ca fiicele lor să capete prin arta dansului, nu numai o supleţe a trupului, ci şi un nou bagaj de frumuseţi sufleteşti, cari se capătă în atmosfera de frumoasă şi veselă camaraderie, care domneşte în şcoala de balet. La ora când sosim, auzim de pe scări, însoţită de ritmul de exerciţiu al pianului, o cascadă de râsete tinere.
Viitoarele balerine şi-au spus cine ştie ce soţie, şi-au mărturisit vreo oarecare hazoasă întâmplare petrecută în realitate sau pur şi simplu în închipuire, şi toată clasa, executând cu religiozitate exerciţiile comandate de d-ra repetitoare, nu-şi poate ţine râsul.
Până la urmă, contagiunea râsului se transmite bătrânei pianiste, căreia îi este veşnic frig şi bea ceaiuri fierbinţi cu aspirine în loc de zahăr, bufetierei care vinde rahat cu apă rece elevelor, încălzite şi severei repetitoare, al cărui baston lung de bamba e o simplă şi naivă ameninţare, care nu şi-a ţinut niciodată fioroasa-i pr
