Galeriile de pitici şi oasele de uriaş

La Roşia Montană poveştile cu pitici şi uriaşi sînt cunoscute de foarte mulţi dintre localnici, dar nu mulţi doresc să dea detalii. Dacă îi întrebi de pitici, zîmbesc politicos, dacă îi întrebi de uriaşi, refuză să continue subiectul. Poveştile astea sînt mai mult secrete transmise din tată în fiu şi mai puţin povestite la urechea trecătorului dornic de ceva senzaţional. Nu e treaba multora ce se întîmplă la ei în ogradă. Reticenţa de a vorbi mi-a fost explicată într-un tîrziu de cineva: "poţi fi considerat nebun, aşa că mai bine taci!", adăugînd foarte serios şi privindu-mă adînc în ochi, ca un fel de avertisment: un sîmbure de adevăr există.

Sîmburele mi-a fost dezvăluit de către un singur localnic, într-o seară friguroasă de ianuarie, la o carafă de vin. Fiind un loc minier, muntele a fost săpat de generaţii întregi, scormonit după aur, iar într-una din zile, în timpul săpăturilor, s-au descoperit nişte galerii pitice, făcute la dimensiunea unui om (sau făptură) de statură foarte mică. Povestea nu s-a oprit însă aici. Ca un soi de Taj Mahal teoretic şi negru, s-au descoperit, nu departe de acele galerii, şi nişte galerii imense, ridicate cu mult peste înălţimea unui om normal. Or, deşi te mai poţi împăca cu existenţa unei galerii înalte, cum explici, ei, bine, cum explici existenţa unui os, un os enorm, descoperit într-una din acele galerii, un os pe care poţi sta, comod, alături de alţi patru confraţi, ca pe o băncuţă? Dar mai bine să închidem aici subiectul.

De ce a dispărut cînepa?

Acum cîteva luni m-am nimerit pe undeva prin Munţii Apuseni, la o sărbătoare locală. De dimineaţă, în faţa Primăriei erau adunate toate autorităţile: de o parte primarii satelor învecinate, cu cocarde tricolore prinse în dreptul inimii, de alta preoţii cu sutane lungi, pătate pe la poale de noroiul uliţelor desfundate