Înainte de 1989 se numea autobiografie şi se făcea în rarele - pe atunci - cazuri de schimbare a locului de muncă. După 1990 a căpătat mai sofisticatul nume de curriculum vitae sau - cum s-ar spune mai pe româneşte - cursul vieţii. La început, lumea nu prea ştia să întocmească aşa ceva. Eu însumi, cînd a trebuit să "aplic" pentru o bursă în străinătate, pe la începutul anilor ’90, m-am apucat să înşir pe o hîrtie pînă şi că timp de trei luni, după o demisie, am fost şomer. Noroc că cineva din Occident m-a sfătuit să formulez altfel chestiunea, fără să mint, explicîndu-mi (mă percepea probabil ca marcat de rigorile sistemului totalitar din care abia ieşisem) că nici nu stă nimeni să controleze tot ce-am făcut eu în viaţă. Mi-a spus să scriu că am avut o perioadă în care mi-am pregătit reorientarea către o altă profesie. Se pare însă că pe atunci mulţi alţi români descopereau "avantajele" sistemului din lumea civilizată, de încredere în persoana umană şi în ceea ce declară aceasta. Şi s-au apucat să exagereze şi chiar să mintă cu neruşinare în ce priveşte aptitudinile şi propria pregătire. Dreptul la imagine a devenit suveran. Fiecare se prezenta cum voia. Era ceea ce spunea că este. S-a dezvoltat o adevărată ştiinţă a conceperii unui CV pe principiul: "Ca să fii angajat trebuie să impresionezi. Dacă reuşeşti înseamnă că ţi-ai atins obiectivul. După aceea mai vezi tu cum te descurci cu propriile minciuni". Reversul a fost că la un moment dat s-a ajuns la situaţia în care cel ce solicita un job trebuia să se arate pozitiv la toate cerinţele posibile ale firmelor. Să sugereze că nu-l preocupă viaţa de familie şi că nici distanţa mare pînă la locul de muncă nu-l deranjează. Să se arate gata să presteze ore suplimentare fără plată, să plece în delegaţie oricînd şi oriunde. Să se declare nefumător, nebăutor, nepasionat de jocurile pe calculator şi aşa mai departe. Şi