Criza economică mondială pare uneori paravanul perfid menit să mascheze lipsa de soluţii novatoare, numai că absenţa lor din dulapul politicienilor riscă să producă anarhie socială şi chiar război pe scară largă. E drept, viaţa materială a Occidentului euro-american (25% din umanitate, dar 70% din PIB-ul global) nu s-a schimbat radical din septembrie 2008, cînd criza şi-a vărsat veninul în Burse, pînă astăzi, cînd Franţa face grevă generală, în vreme ce ziarele britanice anunţă sfîrşitul lumii. Cel mai neplăcut e sentimentul că absenţa soluţiilor ne este mascată de gălăgia prea multor lideri mediocri, fără viziune, care cedează populismului fară să-i poată gestiona consecinţele psihologice. Nu e mai puţin neplăcută nici senzaţia că sîntem minţiţi. Una e să fii condus de nişte demagogi incompetenţi, care flatează iluzii nerealizabile, şi alta să nu ştii cît de gravă e boala economiei mondiale: o simplă gripă, sau un cancer terminal, virtualmente tratat prin chimioterapie atomică?
Mi se întîmplă să întîlnesc oameni bogaţi, patroni, stăpîni peste mari capitaluri. Ei sînt primii difuzori ai pesimismului, deşi injecţia financiară multimiliardară, adoptată ca măsură urgentă atît în SUA, cît şi în UE, li se adresează cu precădere. E aici o formă ipocrită de solidaritate cu oamenii simpli, care au început să-şi piardă slujbele, sau recunoaşterea implicită a faptului că situaţia reală e cu mult mai gravă decît ne lasă să vedem escrocheria unui Kerviel şi mega-frauda lui Madoff? Compromiterea sectei profetice a economiştilor de elită, incapabili să anticipeze durata degringoladei, oferă o prea palidă consolare unei opinii publice derutate, care oscilează periculos între indignare, frică şi revoltă.
Apocalipsa e, de fapt, mediatică. Ea exprimă maladia societăţilor hedoniste, care au acceptat generalizarea egoistă a voyeurism-ului pe net, la televiziuni şi în di
