Comunismul şi-a făcut debutul, ca forţă politică, în forma unor organizaţii clandestine, secrete. Lenin în Elveţia, dar şi comuniştii români erau urmăriţi şi se ascundeau. Nevoia de mistificare a făcut ca, după ce au ajuns la putere, şi unii, şi alţii să continue să învăluie în secret perioada ilegalităţii - amintiţi-vă despre "Cursul scurt de istorie a PC(b) al Uniunii Sovietice" şi despre fotografiile trucate cu Ceauşescu ilegalist de la Muzeul PCR. În anii comunismului, secretul nu ascundea doar trecutul, şi nu doar evenimentele semnificative, ci şi (mai ales) viaţa privată a celor de la putere. Puţini ştiau cum se numeau soţiile membrilor nomenclaturii (afară de "una", evident). Copiii lor învăţau în şcoli cu populaţia atent triată. Vilele în care îşi petreceau vacanţele, la Predeal sau Neptun, erau împrejmuite cu ziduri ce inhibau privirile indiscrete ale muritorilor - cu timpul, aceştia nu mai aveau nici dreptul să circule în zonele cu pricina. Cu cît funcţia era mai înaltă, cu atît era mai gros capitonată uşa biroului.
Nu acelaşi lucru se petrecea cu ceilalţi - cei mulţi. Într-o primă fază, foştii duşmani de clasă au fost trimişi să locuiască "la comun" împreună cu oamenii muncii, în apartamente în care baia şi bucătăria uneau familiile într-o deplină promiscuitate. Mai tîrziu, pereţii şi uşile blocurilor construite în "epoca de aur" erau suficient de subţiri încît noţiunea de intimitate să fie abstractizată la maximum. Camera de hotel era obligatoriu împărţită cu un necunoscut, iar buletinele vizitatorilor - scrupulos înregistrate.
Am văzut recent un excelent scurtmetraj al Mălinei Ionescu - Punga la români - care radiografiază cu o extremă concizie (filmul durează trei minute), prin intermediul metamorfozelor instrumentului de transportat obiecte mici, o întreagă istorie a vieţii cotidiene. Tînăra realizatoare nu avea de unde cunoaşte o ipos
