Mai 1992, Berlin

Dezbatere, la Wissenschaftskolleg, despre conceptul de "revoluţie". Dreptatea şi raţiunea ca posibile surse ale răului. E invocat, fireşte, Burke, pentru care Revoluţia Franceză nu e lipsită de o anumită "demnitate transcendentală", dar se face vinovată de un mare fals moral şi politic. Între altele, dispreţuieşte valori de nedispreţuit ("tradiţionale"), ceea ce creează o temelie de acţiune foarte şubredă. Vine şi rîndul lui Wilhelm von Humboldt, cu tema compromisului necesar între "raţiune" şi "contingenţă", al lui Forster (revoluţiile ca "fenomen natural", lipsit, prin definiţie, de "virtute") şi al lui Kant (atunci cînd poporul exercită toate puterile - ca în democraţie - separarea puterilor e imposibilă).

Revoluţia Franceză e un amestec de discurs rezonabil şi comportament iraţional. Toată lumea e, dintr-odată, cuprinsă de o nebunie a raţiunii şi de o nebunie a justiţiei. Cineva îşi aminteşte de Michael Kohlhaas, personajul lui Kleist, înclinat mereu să judece imediatul după criterii ultimative, să abuzeze de absolut. Dar absolutul nu e "raţional". E deasupra raţiunii. La rîndul ei, raţiunea nu e singurul temei al dreptăţii. Prea multa raţiune sfîrşeşte în iraţionalitate, după cum prea multa justiţie sfîrşeşte în nedreptate. Ce înseamnă "prea multă justiţie"? Înseamnă o justiţie care exclude principiul iertării. În cele din urmă, Revoluţia Franceză, în isteria ei justiţiară, a devenit o metodă de a ucide, pe baze "raţionale".

Cineva îşi aminteşte, spre ilustrare, de o poveste veche din folclorul veneţian. E vorba de un ţăran care caută pe cineva demn să-i boteze copilul. În peregrinările sale, se întîlneşte, la un moment dat, cu Dumnezeu, căruia îi împărtăşeşte scopul căutărilor sale: "Vreau să-mi botez copilul, dar vreau ca naşul lui să fie un om drept. Tu eşti drept?". Stingherit, Dumnezeu răspunde, nu fără o anumită ezita