Discuţiile despre modificarea Constituţiei se amplifică. În centrul lor: forma de guvernămînt. Am depăşit, din cîte se vede, stadiul Efimiţei, consoarta lui Leonida, care avea nevoie de lămuriri suplimentare de la luminatul ei soţ pentru a pricepe de ce republica e preferabilă tiraniei. Sîntem, ca naţiune, de partea republicii, desigur. Aşadar, ne găsim pe un palier superior al dezbaterii: ce fel de republică vrem? Vrem o republică parlamentară, semiprezidenţială (aici, cu multe nuanţe, căci regimurile puse de experţi în această categorie nu sînt două la fel) sau prezidenţială? Nu există consens, fireşte. Nici măcar nu se întrezăreşte. Şi totuşi, debateurii dîmboviţeni au ceva în comun: nimănui nu-i place regimul zis "prezidenţial". Nici măcar preşedintelui Băsescu, de la care tabăra ultra-minoritară a susţinătorilor prezidenţialismului mai aştepta un sprijin. Iaca, n-a venit nici acela. Îmi asum eu - alături de cîţiva prieteni de idei precum Cătălin Avramescu sau Ion Stanomir - sarcina de a "repera" onoarea sistemului prezidenţial.
Dar, înainte de orice, să spun limpede ce înseamnă pentru mine un regim prezidenţial. Modelul cel mai cunoscut este forma de guvernămînt a Statelor Unite ale Americii. Mai concret spus: oamenii aleg prin vot universal şi direct corpurile legiuitoare (Parlamentul) şi pe şeful puterii executive. Puterea executivă nu mai e bicefală, adică nu mai este partajată între şeful statului şi şeful guvernului, ci aparţine unei singure instituţii (numită "preşedinte" sau "prim-ministru" sau "preşedinte al consiliului de miniştri" etc.), care cumulează atributele şefului de stat şi şefului guvernului, şi este anume ales de popor pentru aceasta. Separaţia puterilor este atent urmărită în regimul prezidenţial, cu menţiunea foarte importantă că nici una dintre puteri nu este superioară celeilalte. Mai mult, Constituţia va trebui să stabilească
