Multa lume de pe la noi se teme de dictatura ca de moarte. Nu spun ca nu sunt si dintre aceia care o doresc si o viseaza ca pe o promisiune de vremuri mai lipsite de griji, cand cineva acolo sus ia asupra-si toate problemele generale, lasandu-ti tie doar problemele… personale. Dar cei mai vocali sunt cei care miros dictatura pana si in cele mai mici tendinte de control al vreunei parghii a statului. Cu toate acestea, nu statul minimal pare sa fie optiunea lor. Slabiciunea statala nu le place si, daca ii intrebi, nu dau doi bani pe ideea de control civic, facand tot posibilul pentru a infiera lipsa de eficienta a ONG-urilor, trancaneala presei, agitatia dizgratioasa a particularilor. Problema care ii framanta este insa spaima de concentrare a puterii intr-o singura mana, iar adevarul este ca stiu ei ce stiu. Cei mai versati intr-ale trecutului isi amintesc de lungile domnii arbitrare ale medievalitatii noastre intarziate.
Altii incep sa numere pe degete numai de la Cuza Voda, care si-a sfarsit guvernarea in arbitrar si abuz, trecand pe la Carol I, trufasul si autoritarul Hohenzollern, la Ferdinand – in timpul caruia adevaratul intaistatator a parut sa fie Bratianu –, la capriciosul Carol al II-lea, amorez corupt si dictator de parada, sarind apoi la stalinistul de serviciu, dr. Petru Groza sau Dej, totuna, si ajungand la neostalinistul nationalist Ceausescu. Dupa o asemenea trecere in revista, temerea unora ca Iliescu urma sa se eternizeze la carma tarii – cu mandatele lui numarate alandala – si ca Basescu s-ar dori, el insusi, un lider maxim pentru eternitate capata sens, chiar daca nu s-au configurat in nici unul dintre cazurile sefilor nostri de stat postcomunisti conditii destule pentru a merita sa ne facem cu adevarat probleme serioase.
Asa stand lucrurile, nu pot scapa, totusi, nimanui cateva ciudatenii banalizate ale vietii politice
