„Gândul ca m-as fi putut afla calator pe un astfel de drum nu-mi da pace din 25 decembrie 1989. Chiar daca lucirea rece a otelului armei ma-nfioara, caut, în spatele degetului de pe tragaci, mintea care comanda”. Iar aceasta cautare, într-un stil nu doar personal, ci de-a dreptul deosebit, marcat de o personalitate puternica si de vrererea de-a spuns lucrurilor altfel pe nume (adica altfel decât le-am tot auzit, într-o versiune deja erodata) a cladit reala poveste din “sah-mat la România”.

Desi în calitatile sale succesive de procuror si judecator militar, domnul Doru Viorel Ursu ar fi avut o seama de motive sa ramâna cantonat în preceptele sistemului dinainte de ’89 (cum au facut-o atâtia altii, care au amestecat, în mod voit, pâna la confuzie, ideologia comunista cu puterea, avantajele si viata lor, rezultând caractere jalnice), domnia sa prefera dintru început sa-si decline “competenta” de nostalgic, pe care o respinge în mod expres. Cu atât mai valoaroasa devine marturia sa literara, istorica, politica, sociala, din perspectiva vicepresdintelui Tribunalului Militar care avut srpe solutionare “Procesul de la Târgoviste” – al Ceausestilor.

Faptul ca sortii au fost îngaduitori cu Doru Viorel Ursu, preferându-l ca judecator al cauzei pe colonelul de lânga el, Popa Gica, nu-i ofera autorului usurare si nu-i confera un sentiment de indiferenta sau de “asa a fost sa fie”. Dimpotriva, îl face sa-si puna probleme al caror raspuns ne profita noua, tuturor, mai cu seama ca include date, informatii, desfasurari ale lucrurilor, asa cum s-au petrecut, împrejurari pe care n-aveam cum sa le aflam altfel.

Martor al unor evenimente istorice, nu de la televizor, ci în direct, Doru Viorel Ursu ne ofera o carte de memorii, de analiza istorica si sociala, scrisa cu o incredibila deschidere si cu un surprinzator simt al umorului, pentru un om al legii militare, per