Greu de imaginat ambitie mai desarta si mai aprioric sortita esecului decat tentatia unui regizor de-a pune, azi, in scena un text a carui paternitate sa fie unanim acceptata ca apartinandu-i lui Shakespeare. Ecartul cel mai larg intre ce vedem pe scena si ce avem in cap, dupa lecturi mai mult sau mai putin aproximative, nu numai ca nu descalifica de la sine productul regizoral, dar poate reprezenta sansa unei viziuni pe cat de intrinseci gandului autorului, pe atat de inedita in seria infinita a montarilor anterioare. Pe scurt, daca am ajuns sa recunoastem regizorului o marja semnificativa de libertate in transcrierea textului dramatic in cheie scenica - cand e vorba de Shakespeare, libertatea trebuie sa tinda spre limitele superioare. Cu o exceptie: Hamlet, unde chiar nu mai exista limite. A vorbi despre polifonia teatrului shakespearian inseamna a cadea in capcana unui steril exercitiu de emis truisme. Felul in care bunul Will cotrobaie prin maruntaiele gandului si sufletului nefericitului print al Danemarcei si al lumii plasmuite de acesta; paienjenisul de galerii care toate pornesc din mintea lui Hamlet, deschizand noi si noi perspective, fac ca, intr-un final, totul sa devina posibil, sub semnul unei deschise si filozofice interogatii: "In fond, de ce nu?", dar nimic sa nu se cristalizeze intr-un terminus etern si inebranlabil.

Ce mi se pare ca defineste spectacolul lui LĂĄszlĂł BocsĂĄrdi, pe scena de la Metropolis, este laudabila retinere in fata tentatiei de-a epata cu orice pret. Nu cunosc lista lecturilor pe care regizorul le-a parcurs inainte sa se fi incumetat sa se apropie de text, dar ma incumet sa spun ca, daca spectacolul poate fi pus sub un motto, acesta ii apartine lui Peter Brook care, dupa ce ne avertizeaza ca "Hamlet, piesa cea mai complicata", ne propune o perspectiva pe care BocsĂĄrdi o valorifica exemplar: "Este atat de dificila, inc