Încă de când Petre Roman îl considera drept unul dintre pariurile sale câştigate, turismul continuă să reprezinte una dintre necunoscutele majore ale economiei româneşti.

Înainte de 1989, domeniul se împărţea între un serviciu social pentru oamenii muncii, care erau trimişi să-şi refacă forţa de muncă în cămine şi cantine intitulate pompos hoteluri şi restaurante şi vânzarea pe valută a unor servicii de acest fel pentru categoriile defavorizate din Occident, care puteau petrece în România un sejur pe mai puţini bani decât i-ar fi costat să stea acasă, în şomaj.

Această moştenire - de concepţie şi de patrimoniu - a intrat rapid într-o acută contradicţie cu rigorile economiei de piaţă. Primul care a înţeles ceva din această ecuaţie a fost Cataramă, care, pe când era ministru, a lansat exploziva propunere de vânzare a hotelurilor de pe litoral cu un dolar. Înţeleasă strâmb, ideea a murit rapid, lăsând loc oneroaselor contracte de concesiune care au pus rapid la pământ baza materială. Noroc cu băieţii deştepţi din turism care au mai salvat câte ceva, achiziţionând active pe mai nimic şi dân- du-le, de regulă, alte destinaţii.

Existenţa unui minister al Turismului s-a datorat, până la urmă, doar efortului de debarasare a statului de acest patrimoniu păgubos, iar singurul care a încercat să facă acest lucru într-un mod transparent a fost Agathon, care a televizat licitaţiile pentru spaţiile de pe litoral.

Cărei raţiuni se datorează reînfiinţarea acestui minister de către cabinetul Boc? În condiţiile în care spaţiul de acţiune este extrem de redus, o dată cu ieşirea statului din dispozitiv, singura explicaţie rămâne aceea că doamnei Udrea trebuie să i se dea o ocupaţie şi aceasta a fost cea mai simplă şi mai pe măsura capacităţilor domniei sale.

Chiar dacă prin această decizie contrazice ferm intenţiile Executivului de a diminua cheltuielile gu