A scrie literatura intr-o limba straina inseamna, dupa cum stim de la Cioran, a imbraca un soi de camasa de forta. Fac asta scriitorii care, dintr-un motiv sau altul, aleg sa traiasca intr-o alta tara, iar, de-a lungul timpului, motivele autoexilarii lor au fost mai comentate decat aventura fantastica a exprimarii de sine in limba altcuiva. Poate si pentru ca ei insisi au vorbit mereu prea putin despre drama de a trai si de a scrie intr-o alta patrie - de pamant si de cuvinte. Din pudoarea specifica marilor drame interioare.
Ceea ce percepem noi cand citim un roman care scrie literatura in alta limba este, practic, ceea ce rezulta in urma unei combustii (autoprovocate) in care trebuie sa se faca scrum cuvintele limbii materne. Iar noua patrie de cuvinte, aleasa deliberat, sa produca scantei care⌠sa dureze. Ar trebui ca autorii romani care scriu in alta limba sa fie publicati in Romania doar in editie bilingva: pe de o parte, textul scris de ei in acea limba straina, pe de alta, traducerea in romaneste. Ca vor sa o recunoasca sau nu, acesti scriitori sunt ceea ce face din ei limba pe care au ales-o.
Marius Daniel Popescu era, in momentul in care publica primul sau roman, Simfonia lupului*, in 2007, poet de limba romana si franceza. Stabilit in Elvetia din 1990, el scrie acest roman in frantuzeste si cunoaste instantaneu succesul, in Elvetia, dar si in Franta, atat din partea criticii, cat si a publicului. Editura Humanitas l-a publicat in 2008, in versiunea romaneasca a celui mai bun traducator contemporan din limba franceza, Emanoil Marcu.
Biografia lui Marius Daniel Popescu a umbrit, insa, intr-o anumita masura, surpriza pe care o reprezinta romanul: nu exista comentariu asupra autorului in care sa nu se puna accentul pe faptul ca este sofer de autobuz in Lausanne. Vechi prejudecati autohtone care ne spun ca scriitorul trebuie sa fie o figura
