Nicolae Manolescu ramine legat (ca majoritatea colegilor sai de generatie) de literatura anilor '60, la impunerea careia a pus umarul decisiv. Gustul lui acolo a ramas cantonat; opiniile sale (si ale congenerilor sai) nu mai au greutate in conturarea unei ierarhii a actualitatii. E un adevar care nu ar trebui sa supere pe nimeni si care intra in firescul evolutiei literaturii. De vreo doua luni incoace, toata lumea discuta, in cercurile intelectuale, despre Istoria critica a literaturii romane a lui Nicolae Manolescu, aparuta la finele lui 2008. De regula, pe necitite, dar zvonistica este o zona a vietii literare care nu trebuie dispretuita, pentru ca, de multe ori, aici se formeaza opiniile. Cum am parcurs, cu creionul in mina si din scoarta in scoarta, ditamai cartoiul, m-am gindit sa-mi folosesc efortul si in paginile Ziarului de Iasi. Intrebarea care macina interesul tuturor, al criticilor, dar si al scriitorilor, prezenti sau absenti din Istorie, este daca Nicolae Manolescu e intr-adevar, asa cum pretinde, un fauritor de canon. Raspund direct: sigur ca nu este. Cit poate, il urmeaza pe G. Calinescu, iar dupa aceea isi da in petec. Iar canonul literar nu se lasa impus de un singur critic, oricita autoritate ar avea acesta. Pentru ca subiectul fierbinte il reprezinta perioada contemporana, trec direct la ea, enumerind doar principalele carente ale asa-numitei sinteze. De altfel, despre ele am scris un foarte larg text, pe care il veti putea citi curind in presa literara centrala. Nicolae Manolescu are, din pacate, impresia ca se poate face istorie literara cu ticurile foiletonistului. De aceea, lui ii lipseste o viziune de ansamblu, iar cartea sa este, cel mai adesea, o insiruire de analize superficiale, care nu adincesc perspectivele existente pina la el. Eminescu il dezamageste, Creanga ii vorbeste intr-o limba neinteleasa etc. Punctele forte sint cele privitoar