Uneori începi să vezi limpede doar când vederea începe să-ţi slăbească. Cărţi care la 20 de ani nu-ţi spuneau nimic îţi dau o bucurie adâncă. Discerni între lucrurile importante şi fleacuri, contemplarea unui copac te bucură mai mult decât cea a unei decapotabile. Cu toate neplăcerile cauzate de o bilă leneşă ori de reumatism, bătrâneţea nu e „mai rea“ decât tinereţea, ci mai degrabă „altceva“, o vârstă la care satisfacţiile sunt de altă natură.

În România însă bătrâneţea e considerată o boală ruşinoasă. Aici, cei în vârstă nu au locuri unde să se întâlnească, să comunice, unde să fie utili şi sunt trataţi de stat ca nişte poveri. E suficient să mergi toamna într-o staţiune din Spania, să vezi cât de relaxat îşi trăiesc acolo vacanţele sute de pensionari din Occident, ca să înţelegi de ce nouă bătrâneţea ni se pare o calamitate şi o injurie. Am sărit direct de la existenţa de pe-o zi pe alta din comunism la prizonieratul ratelor cu dobândă şi nimeni nu ne-a învăţat că principala materie la care nu trebuie să chiulim niciodată e viaţa. (Adrian Georgescu)

Un bagaj prea greu

Nimic nu compensează dezavantajele bătrâneţii. Există doar paliative şi mici minciuni pentru autoamăgire. E greu să invidiezi o digestie proastă, o tensiune ridicată sau un reumatism statornic. Să nu uităm însă că tratamentele de „întinerire“ nu întineresc, ci numai amână, operaţiile estetice doar ascund şi au un efect strict psihologic, iar industria farmaceutică a prelungirii vieţii prelungeşte, de fapt, bătrâneţea.

Şi nu sunt atât neajunsurile fizice ori conştiinţa faptului că finalul se apropie, cât senzaţia din ce în ce mai pregnantă a imposibilei întoarceri. Celebrul proverb „Cine nu are un bătrân să-şi cumpere“ ne îndeamnă să credem că, după o anumită vârstă, devenim preţuiţi, însă aproape fiecare om vârstnic e apăsat de singur