In discutia despre impactul crizei financiare asupra invatamantului romanesc se vorbeste aproape exclusiv despre salarii, despre chestiunile ce privesc personalul didactic sau despre costurile de functionare a sistemului. Iar in toata povestea asta exista niste actori institutionali ce stralucesc tocmai prin absenta. Dar paradoxala nu este doar lipsa de reactie sau de atitudine cat faptul ca respectivele organizatii au chiar un rol cheie in peisajul economic al vremii.

Semnalam cu ceva vreme in urma doar una dintre fetele problemei. Bugetul de stat a fost generos iar universitatile n-au ratat momentul. S-au facut investitii serioase in modernizarea spatiilor de invatamant, achizitii de material didactic, mobilier sau instrumentar de specialitate etc., ba chiar cunosc locuri unde practic s-au reabilitat localurile aproape de la 0. Motiv suplimentar de mandrie pentru administratorii universitari, pe langa accesarea finantarilor externe, au inceput sa functioneze mecanisme de tip antreprenorial prin care „s-au facut dotari”.

Dar putine dintre cheltuieli au vizat cresterea performantei universitare… Preocuparile reale pentru insertia socio-profesionala a absolventilor sunt sporadice si lipsite de consistenta. Rezultatele cercetarii concretizate in productia de continut stiintific sunt mediocre. Brevetele de inventii sau patentele comerciale (in cazul specializarilor tehnice) putine si foarte putine. Reusitele academice, absente. Iar daca se intampla cumva sa existe, atunci sunt rodul eforturilor personale, nicidecum al unuia de tip institutional, arareori strategic. Si oricat ne-am amagi, cresterea vizibilitatii internationale ramane doar un obiectiv de realizat…

Functioneaza insa legea compensarii. Chiar zilele trecute citeam despre noi dosare penale deschise pe numele unor profesori universitari. Sau despre cazuri castigate la Curtea Eu