O ficţiune neagră, pe cât de profundă, pe atât de bine scrisă, este „Cartea tuturor intenţ iilor“ (Ed. Cartea Ro mânească) a lui Marin Mălaicu-Hondrari.
Să recunoaştem că nici numele autorului nu este dintre cele mai comune. Generaţia încă tânără, căreia diferiţi comentatori îi lipesc tot felul de etichete minimalizatoare (de la „lipsă de proiect“ şi „ignorarea mizelor mari“ la „prezentism“), pare un rezervor inepuizabil de surprize. De fapt, Marin Mălaicu-Hondrari, ca şi Constantin Acosmei, înainte de a deveni o semnătură vizibilă pentru toată lumea, reprezintă o identitate artistică închegată. Volumul de faţă arată un scriitor pe deplin maturizat, fără bâj bâielile şi de fectele întâlnite de regulă la începători.
Ca şi la Mircea Cărtărescu (care semnează o en tu ziastă şi frumoasă întâmpinare pe coperta a IV-a), scrisul constituie actul existenţial cel mai profund, iar viaţa ţâşneşte din grafemele şi biografemele unei Cărţi unice, desprinsă de orice serie analogică. Vrând să scrie un op despre sinucigaşi, personajul fără nume al lui Marin Mălaicu-Hondrari realizează că „aleasa societate a defuncţilor mei“ nu e de ajutor. Nici măcar suicidar; cu atât mai puţin moral. „Numai prin sinucidere te poţi poseda în întregime“, crede el că a înţeles lecţia.
Dacă la începutul acestei cărţi-confesiune mintea care se analizează e „plină de barbiturice, dezinfectanţi, arme de foc, autoturisme fatale, funii, fluvii, tăişuri, pungi de plastic“, spre sfârşitul spovedaniei, sinuciderea visată pare suspendată în prezentul continuu, plin de sens, al scrisului. Precum în operele de final ale lui Octavian Paler, sinuciderea e o temă literară, dar şi un gest definitiv care, dimpotrivă, deliteraturizează viaţa, o esenţializează. Exact când îşi dă ultima suflare, sinucigaşul îşi rotunjeşte semantic existenţa, şi-o încheie într-un mod irevocabil, pune u
