Aflat, în mintea multor critici literari, într-o insurmontabilă concurenţă – pentru titlul de cel mai puternic prozator al anului trecut – cu cafegiul Gheorghe Florescu, documentaristul Ion Iovan câştigă totuşi fără drept de apel. Disputa, şi aşa inventată, s-ar putea, deci, tranşa oricând, fără prea multe remuşcări estetice. Între două cărţi bune, alegerea e nu doar necesară, ci, pentru ambele, onorantă. Starea de indeterminare însă le prieşte comentatorilor, care preferă relaxarea micii înţelegeri încordării marii investigaţii.

Un lucru e clar. Cele şase cărţi semnate anterior de Ion Iovan trebuie, de acum înainte, supuse unei atente reevaluări. Efortul presupus de aceasta e imens şi reclamă, aşa zicând, înfiinţarea unei comisii speciale. Care ar trebui să urmărească nu reuşita individuală a câte unui volum – distanţat oricum în timp de celelalte –, ci un fir director conceptual care străbate, făcând abstracţie de genul formal, atât poemele începutului, cât şi mistificările apogeului. Am bănuiala fermă, întreţinută de câteva parcurgeri mai vechi, că surprizele oferite de inteligenţa alunecoasă a lui Iovan vor fi, sincronic, destul de mari. Rămân de urmărit, editorial, anii 1976, 1979, 1981, 1986, 1991, 2002. Ca să vedem ce – şi mai ales de dragul a ce – am pierdut. Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale, cum sună, prescurtat, titlul mult mai amplu al cărţii, reprezintă, în primul rând, un proiect menit să completeze un gol bibliografic suplinit, adeseori nefast, de anecdotă. E ştiut specialiştilor că incendiarul jurnal al autorului Crailor de Curtea-Veche a dispărut, la un moment dat, cu desăvârşire. S-au anulat, aşadar, în varianta transcrisă aproximativ de ediţia critică a operelor nu numai o sumedenie de fraze savuroase, ci şi toate contactele textuale cu perioada finală, extrem de interesantă, a vieţii acestui aristocrat închipuit. Aglome