Oricine ştie să-şi câştige o piaţă. În lumea economică actuală, nu trebuie să fii bine capitalizat, adică să ai bani mulţi, nu trebuie să fii excesiv de vizibil, adică să cheltuieşti mult pe publicitate, ci trebuie să ai o piaţă. Cu cât eşti mai stăpân pe acea piaţă, cu atât eşti mai sigur pe tine. Chiar dacă piaţa nu este mare, chiar dacă nu este veşnică. Reacţia naturală a agenţilor economici la începutul unei crize este să mărească preţurile. Ei văd că le scad vânzările, vor să-şi păstreze acelaşi nivel al cheltuielilor şi atunci încearcă să majoreze preţurile. Mărirea lor reduce volumul pieţei solvabile, adică micşorează veniturile. Între timp, cheltuielile se acumulează, cresc datoriile şi, la un moment dat, te trezeşti în incapacitate de plată şi cu mari stocuri de marfă. Imediat, unii reduc preţurile, chiar sub costurile de producţie, doar-doar vor convinge pe cineva să le cumpere produsele şi serviciile. De la un preţ de 100 s-a trecut la unul de 110, iar apoi la 75. Situaţia însă devine din ce în ce mai gravă. Acesta este un mecanism tipic pentru zeci de milioane de firme de pe tot globul pământesc, de la micul chioşc din Nairobi, care vinde fructe proaspete, până la Chrysler, care vinde ceva pe care un american mediu are obiceiul de a o numi maşină, dar un european sau un japonez o numeşte brontozaur. Întreprinzătorul încearcă să se opună tendinţelor actuale ale pieţei prin manipularea preţului, când mărindu-l, fără să ofere nimic în plus, când micşorându-l, provocând consumatorul să se gândească la faptul că producătorul respectiv l-a păcălit când i-a cerut 100 pe ceva care acum se vinde cu 75. Exact la fel fac şi guvernele: când vine criza, întâi o neagă cu toată gura, apoi încearcă să majoreze taxele (preţul serviciilor sale), iar când văd că veniturile nu le cresc, ci dimpotrivă, coboară taxele şi se gândesc cum să ofere ceva nou contribuabilului. A