Nu sunt eu primul care scrie despre asta, cu siguranţă nu o să rămân nici ultimul: presa online din România e mai ceva decât un cowboy criţă în vestul săbaltic. Regulile există doar pentru a fi încălcate, copyright-ul e o vorbă cu un înţeles demult uitat, fraierul asistă neputincios cum putoarea, dibace mânuitoare de copy/paste, îşi face guşa mare din pontul pe care el l-a primit, din zecile de telefoane pe care el le-a dat, din orele sale pierdute pentru o documentare. Exclusivitatea de presă e mai moartă decât Dumnezeul lui Nietzsche.

Ca business, loaza dă oricui lecţii despre maximizarea profitului, investeşte în câţiva studenţi hămesiţi, în niscai servere şi, cât îl lasă inima ori mintea, în SEO/NEO/CEO/LEO ori alte abrevieri şmechere. Calculatoarele SH şi le-a asigurat deja pe barter. Ah, uitasem de apartamentul în care funcţioneză mustăria, din respect pentru doamna mama sa, cu care îl împarte, trebuie să plătească şi întreţinerea.

Fraierul, aici a se înţelege că vorbim despre patronul primului fraier, pompeză în telefoane, abonamente la agenţii de presă, benzină, chirie şi altele trebuincioase. Tot aşteaptă să vină ziua în care banii i se vor întoarce. Eventual, înmulţiţi. Cum conceptul de cutie a milei e marcă înregistrată a popimii, singura sursă e publicitatea. Care publicitate, cel puţin în România, se vinde vrac, pe trafic, pe afişări, nu pe calitatea audienţei, nicidecum pe litri de sudoare. Banii, oricum puţini, sunt împărţiţi între fraier şi trântor. Întrebaţi-vă cât e de corect. Acum daţi şi răspunsul. Unii spuneţi că e o formă de furăciune care ar trebui stârpită, alţii că aşa e-n viaţă. Celor din urmă vă răspund că nu neapărat grija patronului o port eu, altceva mi-a făcut degetele să aibă fierbinţeli, prima parte, aia despre copy/paste. Am amintit şi de patronul de presă pentru că situaţia lui, în mod firesc, e oglinda în care se pri